Medalionul dragostei

21. Pe curând

Dimineață, Jessica privea pe fereastră, privi ceasul argintiu, Rolex de pe mâna stângă, era agitată. În mâna dreaptă ținea plicul primit de la Brad, nu avusese încă curajul necesar pentru a citi scrisoarea. Purta o pereche de jeanşi albaştri, un tricou alb şi o geacă de blugi, până în talie, era încălțată cu o pereche de botine negre. Soneria se auzi, ea aproape alergă până la uşă. Dincolo de uşă, era bona, care păşi cu încredere în casă.

- Bine că ai ajuns, îşi luă Jessica geanta neagră de pe canapea. Te rog să ai grijă de Robert. Mă întorc până diseară, spuse ea ieşind pe uşă.

- Bine, doamnă. Stați liniştită!

Jessica ajunse în fața blocului, apoi se îndreptă spre maşină, căuta cheile în geantă. Avea emoții, deşi ştia că acest pas e important pentru ea.

Conduse 500 km, până ajunse în oraşul ei natal, parcă în fața barului Sunshine, care nu mai avea o pancarda cu nume, părea a fi în renovare. Lângă intrarea în bar era intrarea în apartametul, în care locuia Brad. Intră şi urcă scările, se văzu în fața uşii de metal. Bătu uşor în uşă, apoi apăsă cu forță soneria, dar nu răspundea nimeni. Stătu acolo aproape 10 minute, dar coborâ. În fața barului o întâlni pe Eva, chelnerița barului, pe care o cunoscuse când Brad îi confesase faptul că în acel bar, cânta.

- Eva? întrebă Jessica.

- Da. Ea se întoarse şi o privi mirată. Jessica!

- Eu sunt. Nu ştii unde este Brad?

- A plecat, încă părea şocată.

- Şi nu ştii când se întoarce?

- Nu, nu cred că se va întoarce prea curând!

- Cum adică? o privi nedumerită.

- Jessica, Brad a plecat, mi-a lăsat barul în grijă şi apartamentul lui, mi-a spus că nu ştie când se va întoarce, poate peste un an, poate peste zece.

- Nu, nu, începu să plângă, deşi încerca din răsputeri să se abțină.

- Eşti bine? îi atinse uşor brațul.

- Nu, când a plecat? Unde?

- Azi dimineață. Nu ştiu, mi-a zis că nu vrea să ştie nimeni unde e. Fiind şeful meu, nu l-am contrazis.

- Nu pot să cred că nu l-am găsit, se fâstâci ea şi se agită în fața Evei.

- Îmi pare rău, dar ai ajuns prea târziu.

- E ok, îşi şterse lacrimile. Eva, te rog, nu spune nimănui că am venit.

- Nici în caz că vorbesc cu Brad?

- Nu, mulțumesc! Jessica plecă în grabă spre maşină. Plângea, se aşeză la volan, pe care îl ținea strâns în mâinile ei. Era obosită, să conducă până în Chicago.

După câteva minute se linişti, îşi şterse lacrimile şi se hotărâ să meargă acasă, la moşie. Trebuia să îşi înfrunte tatăl, avea nevoie de el şi de sprijinul lui.

Ajunsă în fața moşiei, privi cu melancolie tot ceea ce înconjura locul, îi fusese dor de moşie, de tatăl ei, de sora ei şi mai ales, de Brad, care nu mai făcea parte din locul acela. Îşi dădu seama, că vrea ca fiul ei, Robert, să aibă amintiri în acest loc, să fie şi pentru el, acasă!

Intră în casă, Antonia, David şi Dave purtau o discuție în sufragerie. Cei trei văzând-o, au rămas uimiți, chiar şocați. Antonia se ridică şi porni spre ea.

- Jessi, mă bucur să te văd! Eşti singură? întrebă Antonia îmbrățişând-o.

- Da, avea ochii roşi, de la atâta plâns.