Medalionul dragostei

40. Furia

Brad privi telefonul să vadă dacă îl sunase Jessica. Da, era ea, dar nu şi la telefon. Îşi pierduse telefonul? se gândi el.

- Bună ziua, repetă vocea de la telefon.

- Bună ziua. Cine sunteți şi de ce mă sunați de pe numărul iubitei mele?

- Domnule Brad, îmi cer scuze, dar nu vă ştiu numele de familie. Sunt doctorul Stuart, de la spitalul din Chicago. Am apelat numărul dumneavoastră pentru că erați în agenda de apeluri, am sunat şi pe mamei, dar nu mi s-a răspuns.

- Doctor, şopti el. Ce s-a întâmplat?

- Iubita dumneavoastră, doamna Jessica James, a avut un accident de maşină, se află în spitalul nostru, pe secția de terapie.

- Poftim? întrebă el, şocat. Simți cum picioarele i se înmuiaseră. Nu mai avea grai, tremura tot. E bine? Răspunde-ți, vă rog! țipă el cu toată puterea, pe care o mai avea.

- Momentan este inconştientă. Voi ruga asistenta să vă trimită un mesaj cu adresa exactă. Doamna a suferit un accident de maşină, la o distanță de 10 kilometri de Chicago. Deocamdată nu vă pot spune mai multe, vom sta de vorbă atunci când veți ajunge aici.

- Bine, zise el agitat. Vă mulțumesc! Brad intră în sufragerie, se mira cum încă îl mai țin picioarele, era disperat şi palid. Dărâmă în calea lui o măsuță, pe care se afla o vază cu flori, care se prăbuşise pe podeaua aranjată cu petale. Toți se speriară de zgomotul făcut de vază şi de el, care căuta agitat cheile de la maşină. Toți îl priviră, nedumeriți. Brad avea lacrimi în ochi, era trist şi furios în acelaşi timp. De fapt, îl încerca mai multe sentimente.

- Brad, s-a întâmplat ceva? întrebă David, care se apropie de el.

- Trebuie, trebuie să plec! Trebuie să plec! repeta el îl timp ce întoarcea toate lucrurile pe dos, scoase sertarele.

- Unde să pleci?

- Jess, lacrimile îi traversau, abundent, obrajii.

- Ce e cu Jessica? David îl opri cu mâinile, îl scutură puțin. Ce e?

- Frate, Jess, Jess a mea, suspină el, toți îl privau şocați, e la spital, a avut un accident de maşină, îl îmbrățişă David.

- Poftim? întrebară toți şocați, Antonia leşină, dar Dave o prinse.

După câteva minute, mai târziu, Brad, Dave, Jordan, David şi Antonia erau în fața moşiei, se pregăteau să plece. Alan şi Javier îi însoțiră până afară.

- O să avem grijă de Robert, Brad. Puteți merge liniştiți! spuse Alan.

- Da, să ne anuntați, care e starea Jessicăi, adăugă Javier.

- Bine, o să vă ținem la curent, aveți grijă! spuse Jordan, urcând în maşină.

Brad se urcă la volan, dar David îl trase de braț.

- Lasă-mă pe mine să conduc, nu ai dispoziția necesară pentru asta.

- Ok, zise el fără glas, sec. Urcă în dreapta.

Porniră la drum. După 40 de minute de mers, în care Brad fusese complet absent, privea, pe geamul din dreapta lui, peisajul, în gol. Nu auzea nimic, nu vedea nimic, doar gândea. Se gândea la Jessica, se învinovățea că nu o însoțise la Chicago, ştia că ea voia să facă asta singură, dar trebuia să fii fost lângă ea, să o conducă până acolo.

- Iubire, eşti bine? întrebă David, privind-o pe Antonia în oglinda retrovizoare.

- Da, scumpule. Stai liniştit!