Medalionul dragostei

44. Amintiri

Brad ieşind din cabinetul medicului, străbătu coridorul lung până ajunse în fața salonului, în care era Jessica. Îşi lipi fruntea de uşă, nu avea curajul necesar pentru a intra, ce avea să-i spună Jessicăi? Ea nu-l mai cunoştea, nu ştia cine e. Acum când puteau să o ia de la capăt, ea nu-şi mai aducea aminte de dragostea lor, nici măcar de propriul lor fiu. Brad se simțea dezamăgit şi neputincios, pentru că nu ştia ce să facă. Ar fi vrut să strige în gura mare tot adevărul, iar auzindu-l, Jessica îşi va aminti.

Dave se apropie de Brad, îi atinse uşor cu palma, umărul. Acesta se întoarse spre el, apoi îl îmbrățişă.

- Nu pot să mai stau departe de ea, Dave, lacrimile începură să-i petreacă obrajii. Nu mai pot, acum că s-a trezit, nu pot să accept că nu îşi mai aminteşte de mine şi de Robert. Suntem familia ei!

- Brad, ai răbdare! se desprinse din îmbrățişare. Ai încredere, va fi bine! Trebuie să fii lângă ea!

- Cum, Dave? Când ea nici măcar nu ştie cine sunt. Cum mă voi apropia de ea?

- Răbdare, Brad. Cu răbdare şi dragoste o să treceți şi peste obstacolul acesta.

- Răbdare...oftă el, e exact ce nu mai am.

Dave intră în salonul Jessicăi, ea stătea întinsă pe pat, nu putea să doarmă. Când îl văzu pe Dave, vru să se ridice, dar încă se simți amorțită, însă reuşi să se ridice în şezut.

- Tată! El se apropie de ea şi o îmbrățişă.

- Scumpo, mă bucur nespus de mult că ți-ai revenit!

- Şi eu! Dar tot nu înțeleg de ce-mi spune domnul doctor că am avut un accident, când eu nu-mi amintesc. Ştiu doar că am vorbit cu tine la telefon, iar apoi trebuia să-l aştept pe Bob. Nu îmi aduce aminte cum am ajuns la volan...

- Draga mea, linişteşte-te! Jessica, trebuie să fii calmă! Sunt anumite lucruri, pe care încă nu le ştii.

- Ce anume, tată?

- Scumpa mea, se aşeză el pe scaunul de lângă patul ei, ea se făcu comfortabilă pe pernă, stând în şezut. Dave îi prinse mâna între ale lui.

- Ce e, tată?

- Nu te speria. Doar că, oftă el, sunt anumite lucruri, pe care nu poți să ți le aminteşti!

- Sunt amnezică?

- Oarecum, scumpo.

- Tată, nu mă minți! Te rog, şi eu am făcut medicina, bine, cea veterinară. Dar am multe cunoştințe.

- Ştiu, nu te subestima. Nu mă înțelege greşit, dar adevărul ar putea fi prea mult, chiar un şoc, pentru tine.

- Am înțeles. Dar e grav?

- Nu e grav, doar nu-ți aminteşti.

- Tată, cât sau ce anume nu-mi amintesc, doar accidentul?

Uşa salonului se deschise brusc, Antonia păşi entuziasmată, în spatele ei erau David şi Brad.

- Stai, Anto! strigă Brad.

Ea se îndreptă spre pat, o îmbrățişă pe Jessica.

- Jessi! Cât de mult mă bucur că eşti bine! Nici nu ştii! spuse Antonia, cu lacrimi în ochi.

- Şi eu, Anto! Mă sufoci...!

- Scuze, se desprinse de ea şi se aşeză pe marginea patului, îşi şterse lacrimile.

- Uau, Anto! Ce te-ai schimbat? Culoarea părului, îi atinse uşor părul. De când nu te-am văzut? Zici că au trecut ani...

Antonia o privi nedumerită, se uită la Dave, iar el rămase blocat. Ea îşi întoarse privirea spre David şi Brad, care erau în uşă.