Dragoste din nou

Capitolul IX

Gândurile mi se învălmăşesc.

Credeam că petrecerea asta
nu poate fi mai nasoală, dar iată-mă, captivă în locuinţa personală a lui Hardin. Îşi drege vocea cu nesimţire şi îmi flutură o mână prin faţa ochilor.

– Nate mi-a spus să o aduc pe Kath aici...

Vocea îmi sună slab, de-abia se aude. Se apropie şi mai mult și respiră adânc. Îi arăt patul, iar el îmi urmăreşte mâna cu privirea.

– A băut prea mult şi Nate a spus...

– Te-am auzit de prima dată.

Îşi trece mâna prin părul ciufulit, vădit supărat.De ce îi pasă atât de mult că am intrat în camera lui?Stai...

– Faci parte din frăţie? îl întreb.
Şocul din vocea mea e imposibil de ascuns. Hardin este foarte departe de cum îmi imaginasem eu că arată un băiat dintr-o frăție studenţească.

– Da, şi ce dacă? răspunde şi se mai apropie puţin.

Spaţiul dintre noi măsoară mai puţin de jumătate de metru şi, când încerc să mă îndepărtez de el, mă lovesc de bibliotecă.

– Asta te surprinde, Beatrice?

– Nu-mi mai spune Beatrice.
M-a încolţit.

– Aşa te cheamă, nu-i aşa?

Rânjeşte şi se binedispune puţin. Oftez şi mă întorc cu spatele la el, practic cu faţa la peretele plin de cărţi. Nu am idee unde să mă duc, dar trebuie să plec de lângă Hardin înainte să-l plesnesc. Sau să plâng. A fost o zi lungă, aşa că o să plâng, cel mai probabil, înainte să-l plesnesc. Şi ce mai privelişte ar fi asta! Mă întorc şi încerc să scap pe lângă el.

– Nu poate sta aici, zice el.

Când mă răsucesc, văd că are inelul mic din limbă vârât printre dinţi. Ce l-o fi făcut să-şi dea găuri în buză şi în
sprânceană? Trebuie să fi fost dureros... deşi recunosc că mica
bijuterie îi accentuează rotunjimea buzelor.

– De ce nu? Credeam că sunteţi prieteni.

– Suntem, spune el, dar nimeni nu stă în camera mea.

Îşi încrucişează mâinile peste piept şi, pentru prima dată de când îl cunosc, îmi dau seama de forma unuia dintre tatuaje. Este o floare, desenată în mijlocul antebraţului său plin de
tatuaje. Hardin, cu o floare tatuată? Desenul negru şi gri seamănă de la distanţă cu un trandafir, dar în jurul lui este ceva care îi ia din frumuseţe, adăugând întuneric delicatei forme.
Simţindu-mă curajoasă şi iritată în acelaşi timp, las să-mi scape un hohot de râs.

– O... înţeleg. Deci numai fetele care îşi fac de cap cu tine au voie în camera ta?

Zâmbetul i se lărgeşte la auzul vorbelor mele.

– Aia nu era camera mea. Dar dacă încerci să-mi comunici că vrei să ţi-o pui cu mine, îmi pare rău, nu eşti genul meu, spune el.

Nu ştiu exact de ce, dar vorbele lui mă rănesc. Hardin nu e nici genul meu, dar eu nu i-aş fi spus niciodată aşa ceva.

– Eşti... eşti...

Nu-mi găsesc cuvintele ca să exprim cât de tare mă enervează.

Muzica pătrunde prin zid şi-mi dă o stare de agitaţie. Sunt stânjenită, iritată, enervată şi extenuată din cauza petrecerii. Nu merită să mă cert cu el.

– Bine... atunci du-o tu în altă cameră şi eu o să mă întorc la cămin, zic şi mă îndrept spre uşă.

Fac ce mi-am propus şi trântesc uşa după mine, chiar dacă prin zgomotul petrecerii îl aud pe Hardin luându-mă peste picior:

– Noapte bună, Beatrice.