Dragoste din nou

Capitolul XXV

     Intrăm pe un drum cu pietriş, iar Hardin închide muzica, aşa că singurul zgomot care se aude sunt pietricelele scrâşnind sub cauciucuri. Dintr-odată îmi dau seama că suntem la naiba în praznic. Sunt de-a dreptul agitată; ne aflăm aici singuri-singurei. Nu sunt alte maşini, nu sunt clădiri, nu e nimic.

–Nu-ţi face griji, nu te-am adus aici ca să te omor, glumeşte el, iar eu înghit în sec.

Mă îndoiesc că îşi dă seama că îmi e mai teamă de ce i-aş putea face eu, odată rămaşi singuri, decât că m-ar putea omorî.

După încă vreo doi kilometri, Hardin opreşte maşina. Mă uit pe geam şi nu văd decât iarbă şi copaci. Văd flori sălbatice galbene crescând peste tot, iar vântul adie călduţ şi plăcut. De bună seamă, acesta este un loc frumos şi senin. Dar de ce să mă aducă aici?

– Ce facem aici? îl întreb eu coborând din maşină.

– Păi, la început ne plimbăm puţin.
Ofez. Deci m-a adus aici ca să facem mişcare?

Observându-mi expresia acră, adaugă:

– Nu ne plimbăm foarte mult. Şi începe să meargă de-a lungul unei porţiuni cu iarbă aplatizată de la atâta călcat pe ea.

Amândoi păstrăm liniştea pe durata plimbării, cu excepția câtorva remarci nepoliticoase ale lui Hardin cum că aş merge prea încet. Îl ignor şi analizez împrejurimile. Încep să pricep de ce îi place acest loc, aparent ales la întâmplare. E foarte multă linişte. Calm. Aş putea să stau aici pentru totdeauna dacă aş avea o carte la mine. Hardin părăseşte poteca şi intră în pădure. Firea mea bănuitoare se activează, dar mă ţin după el.

Câteva minute mai târziu, ajungeam prin pădure la un izvor, mai curând un pârâu. Habar nu am unde suntem, dar apa pare destul de adâncă.

Hardin nu spune nimic, dar îşi scoate tricoul negru. Privirea mi se opreşte pe trunchiul său plin de tatuaje. Felul în care îi simt desenate pe piele crengile goale ale copacului uscat este mai degrabă atrăgător decât tulburător, în lumina strălucitoare a soarelui. Apoi se apleacă să-şi dezlege bocancii negri murdari, aruncându-mi o privire şi surprinzându-mă cum mă holbez la trupul lui pe jumătate gol.

– Stai puţin, de ce te dezbraci? îl întreb eu uitându-mă la pârâu. O, nu. Ai de gând să înoţi? În chestia asta? zic eu arătând spre apă.

– Da, da, şi o să înoţi şi tu. Eu fac asta tot timpul.

Îşi descheie nasturii de la pantaloni şi trebuie să mă forţez să nu mă uit fix la muşchii de pe spatele său gol, care se mişcă atunci când Hardin se apleacă şi-şi dă jos pantalonii.

– Eu nu înot în chestia aia.

Nu mă deranjează să înot, dar nu într-un loc aiurea din mijlocul necunoscutului.

– Şi de ce, mă rog? Arată către pârâu. E atât de curat încât poți să vezi fundul apei.

– Deci... probabil că sunt peşti şi cine mai ştie ce acolo. Îmi dau seama ce ridicolă par, dar nu-mi pasă. În plus, nu mi-ai spus mergem să înotăm, aşa că nu am în ce să înot.

Cu siguranţă nu are ce să mai zică la asta.

– Vrei să-mi spui că eşti genul acela de fată care nu poartă deloc lenjerie? Rânjeşte, iar eu mă uit cu gura căscată la el şi la gropiţele din obrajii lui. Deci, rămâi în sutien şi chiloţi.

Stai aşa, deci credea că vin aici cu el, îmi scot toate hainele şi înotăm împreună? Simt o agitaţie pe dinăuntru şi mă apucă fierbinţeala când mă gândesc că m-aş putea băga dezbrăcată în apă cu Hardin. Ce vrea să-mi facă? Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva înainte să-l întâlnesc pe el.