Dragoste din nou

Capitolul XVII

    Hardin se uită urât la mine. E agresiv, dar nesigur pe el.

– De ce mă întrebi aşa ceva?

– Nu ştiu. Pentru că eu am fost tot timpul drăguţă cu tine, iar tu ai fost mereu nesimţit cu mine. Apoi adaug: Şi am crezut la un moment dat că putem fi prieteni. Această frază sună atât de stupid încât îmi ciupesc vârful nasului în aşteptarea unui răspuns.

– Noi? Prieteni? Râde şi ridică o mână. Nu e clar că noi doi nu putem fi prieteni?

– Mie nu.

– Păi, pentru început, eşti prea preţioasă, probabil ai crescut într-o căsuţă perfectă, la fel ca alte căsuţe perfecte de pe strada ta. Probabil că părinţii ţi-au cumpărat tot ce ţi-ai
dorit vreodată şi nu ai fost nevoită să te plângi de lipsuri. Uită-te la fustiţele tale plisate idioate, cine se mai îmbracă aşa la 18 ani?

Rămân cu gura căscată de uimire.

– Nu ştii nimic despre mine, nesimţit îngâmfat! Viaţa mea nu a fost deloc aşa cum ai descris-o tu. Tatăl meu era alcoolic şi ne-a părăsit când aveam 10 ani, iar mama a muncit pe brânci
toată viaţa ca să ajung eu la facultate. Şi eu munceam deja la 16 ani ca s-o ajut cu bani. În plus, mie îmi plac hainele mele, scuze dacă nu mă îmbrac ca o târfă, la fel ca fetele cu care o arzi tu! Încerci din răsputeri să pari diferit şi să ieşi în evidenţă, dar nu ai decât prejudecăţi pentru oamenii care sunt altfel decât tine! îi strig şi simt cum lacrimile îmi inundă ochii.

Mă întorc cu spatele ca să nu mă vadă plângând şi observ cum îşi strânge pumnii. Ca şi cum ar avea dreptul să se înfurie pentru aşa ceva.

– Ştii ceva, nici eu nu vreau să fim prieteni, Hardin, îi spun şi mă întind către clanţă.

Votca, ceea ce îmi dăduse mai întâi curaj, mă face în acelaşi timp conştientă de tristeţea situaţiei, de urletele noastre.

– Unde te duci? mă întreabă.

E atât de imprevizibil! Atât de schimbător!

– La staţia de autobuz ca să mă întorc acasă şi ca să nu mai revin în viaţa mea aici. Eu cu tine nu voi mai încerca să fiu prietenă.

– E prea târziu ca să iei autobuzul de una singură.

Mă întorc cu faţa la el.

– Doar nu ai senzaţia că te cred că ţi-ar păsa de mine dacă aş păţi ceva.

Mă apucă râsul. Nu pot ţine pasul cu schimbările din tonul său.

– Nu am zis că-mi pasă... Doar te avertizam. E o idee proastă.

– Ei bine, Hardin, nu am altă variantă. Toată lumea e beată, inclusiv eu.

Iar apoi îmi dau din nou lacrimile. Mă simt mai mult decât umilită că Hardin, dintre toţi oamenii de pe pământ, mă vede plângând. Din nou.

– Tu plângi mereu la petreceri? mă întreabă, aplecându-şi puţin capul şi zâmbind uşor.

– Aşa se pare, când eşti şi tu prin preajmă. Şi cum sunt singurele petreceri la care am fost vreodată...

Mă întind către ușă din nou şi reuşesc s-o deschid.

– Beatrice, spune el atât de încet încât aproape că nici nu-l aud.

Chipul său este impenetrabil. Camera începe să se rotească și mă apuc de cuierul de lângă uşă.

– Eşti ok? mă întreabă el.