Dragoste din nou

Capitolul XLVI

Mă reped la uşa din spate și-l găsesc pe Hardin mărșăluind în sus şi în jos prin curte. Nu sunt sigură cum aş putea să îndrept situația, dar prefer să mă aflu aici cu Hardin decât să fiu nevoită să-i înfrunt familia în sufragerie, după acea izbucnire. Mă simt oricum vinovată pentru tot ce se întâmplă, de vreme ce am fost de acord să vin aici unde Hardin nu avea chef să vină. Dacă el ar începe dintr-odată să-și petreacă timpul cu mama mea, și eu m-aș simţi ciudat.

Ha, de parcă mama ar accepta vreodată așa ceva, îmi strigă subconştientul.

Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, Hardin mă săgetează cu o privire iritată. Mă duc înspre el, dar el se îndepărtează de mine.

– Hardin...

– Nu, Bessa, nu, zice el tăios. Ştiu că o să-mi spui că trebuie să intru înapoi acolo şi să-mi cer iertare. Dar aşa ceva nu se va întâmpla niciodată, aşa că nu-ţi răci gura de pomană! De ce nu te întorci tu înăuntru să-ţi continui cina şi pe mine lasă-mă dracului în pace.

Mă apropii puţin, dar tot ce reuşesc să spun este:

– Nu vreau să mă întorc înăuntru.

– De ce nu? Te potriveşti perfect cu personalităţile lor puritane și plictisitoare.

Au! De ce-am venit eu aici? Oh, da, mi-am amintit: ca să fiu sacul de box al lui Hardin.

– Știi ceva! Bine! Eu o să plec, nu ştiu de ce îmi tot bat capul cu tine! strig, dar sper ca oamenii dinăuntru să nu mă fi auzit.

– Pentru că nu eşti în stare să pricepi o aluzie, de-aia, cred.

În timp ce rosteşte aceste cuvinte, simt cum nodul din gât mi se mărește.

– Am priceput exact aluzia.

Mă uit la curtea decorată cu piatră şi încerc să îndepărtez veninul din vorbele lui, dar îmi este imposibil. Privesc în sus către Hardin, iar ochii lui reci îi întâlnesc pe ai mei.

– Asta e tot? Aşa te aperi tu?

Râde şi îşi trece mâinile prin păr.

– Nu mai meriţi nicio secundă din timpul meu. Nu meriţi nici măcar să-ți vorbesc, iar oamenii aceia de treabă dinăuntru nu merită să le strici cina pe care au pregătit-o cu atâta drag! Atât te pricepi să faci: să distrugi lucruri, să distrugi totul! Iar eu refuz să fiu unul dintre acele lucruri.

Lacrimile îmi inundă faţa, iar Hardin face un pas către mine. Mă feresc şi mă împiedic de ceva. Hardin întinde mâna ca să nu cad, dar eu mă agăț de un scaun din curte. Nu vreau ajutorul lui şi nici nu am nevoie de el.

Privindu-l, îmi dau seama că expresia de pe chipul lui denotă epuizare. Aşa îi este şi vocea, când rosteşte, încet:

– Ai dreptate.

– Ştiu că am.

Mă întorc cu spatele la el. Mai repede decât mi-aş fi putut închipui vreodată, îşi încolăceşte mâna pe încheietura mea şi mă trage la pieptul lui. Mă sprijin pe el fără nicio ezitare. Dar deja cunosc scenariul; aud avertismentul în ritmul rapid al inimii mele. Mă întreb dacă şi Hardin îmi poate auzi sau simţi bătaia pulsului sub strânsoarea sa. Ochii îi sunt plini de mânie și știu că privirea mea se reflectă în a lui.

Nu primesc însă niciun avertisment în clipa în care buzele lui se lipesc de ale mele, iar forţa gurii sale este aproape dureroasă. Gestul său este de o asemenea disperare şi aviditate încât pur și simplu mă pierd. Rătăcită printre lacrimile sărate de pe buzele amândurora, pierdută printre degetele lui care îmi răvăşesc părul.