Dragoste din nou

Capitolul XXXVIII

   

       După ce Kath îmi pensează sprâncenele, lucru mai dureros decât mi-am imaginat., mă întoarce cu faţa la ea şi nu mă lasă să mă uit în oglindă până nu termină. Mă lupt cu nodul din stomac, iar ea mă pudrează pe faţă. Îi tot reamintesc să nu mă machieze prea strident, iar ea îmi tot promite că nu va face asta. Îmi perie părul şi mi-l ondulează, după care îl îneacă în fixativ, aşa cum face cu întreaga cameră.

– Gata cu machiajul şi coafura! Hai să-ţi schimbăm şi hainele, de-abia după aceea te poţi vedea. Am câteva haine care ţi se potrivesc.

În mod clar e mândră de opera ei. Sper să nu arăt ca un clovn. O urmez la şifonier şi încerc să trag cu ochiul în oglinda ei micuţă, dar Kath mă smuceşte de acolo.

– Uite, pune-ţi asta, spune ea, scoţând o rochie neagră de pe umeraş. Tu, ieşi de aici! ţipă ea la Tristan, iar el izbucneşte în râs, dar părăseşte discret încăperea. Rochia nu are bretele şi pare incredibil de scurtă.

– Nu pot purta aşa ceva!

– Bine... atunci asta?

Mai scoate o rochie neagră. Cred că are pe puțin zece. Aceasta pare mai lungă decât cea de dinainte şi în plus are două bretele groase. Decolteul mă nelinişteşte pentru că este adânc, în formă de inimă.

Mă vede că mă gândesc prea mult şi-mi spune:

– Probeaz-o, te rog!

Mă supun şi îmi dau jos pijamalele confortabile, împăturindu-le ordonat. Kath îşi dă ochii peste cap jucăuş şi
zâmbeşte, în timp ce eu mă strecor în rochie. Mi-o ridic pe corp şi simt că mă strânge un pic înainte să-i trag fermoarul. Materialul rochiei este puţin strălucitor şi mătăsos la atingere. Partea de jos a rochiei îmi ajunge până la jumătatea coapsei. Nu este atât de scurtă pe cât credeam, dar este oricum mai scurtă decât orice am purtat eu până acum. Mă simt aproape dezbrăcată din cauza picioarelor dezgolite. Trag cu degetele de material, încercând să-l mai lungesc un pic.

– Vrei niște colanţi? întreabă ea.

– Da, mă simt atât de... goală, râd eu.

Kath caută prin sertare şi scoate două perechi de colanţi.

– Ăştia sunt negri fără model, iar ăştia sunt din dantelă.

Colanţi din dantelă ar fi prea mult pentru mine, mai ales dat fiind faptul că probabil am cinci kilograme de farduri deja pe față. Îi iau pe cei simpli şi îi îmbrac, în vreme ce Kath scotoceşte prin dulap după o pereche de pantofi.

– Eu nu pot purta tocuri! îi readuc aminte. Chiar nu pot, merg pe ele ca un pinguin rănit.

– Stai, că am și pantofi cu tocuri joase, am şi platforme.

Bessa, îmi pare rău, dar espadrilele tale chiar nu merg cu rochia asta.

Mă încrunt la ea în glumă. Mă simt excelent purtând espadrile în fiecare zi. Scoate o pereche de pantofi negri cu tocuri, cu mărgele argintii în față, și trebuie să recunosc că mă uit cu jind la ei. Nu aș putea să-i port niciodată, dar mi-aș dori.

– Îți plac?

Încuviințez dând din cap.

– Da, dar nu sunt în stare să-i port, îi spun şi mă încrunt.

– Ba da, poţi, se prind în jurul gleznei cu o cureluşă ca să un cazi.

– Pentru asta e cureluşa? întreb eu.
Kath râde.