Dragoste din nou

Capitolul XLIX

    Iau hainele pe care mi le-a adus Hardin: unul dintre faimoasele lui tricouri negre, o pereche de pantaloni ecosez negru cu roșu și niște şosete mari şi negre. Zâmbesc la gândul că Hardin ar putea purta aşa ceva în realitate, dar apoi îmi dau seama că hainele provin cel mai probabil din dulapul cu ţoale nepurtate umplut de tatăl său. Ridic tricoul care are mirosul lui Hardin. Pe acesta l-a purtat, şi încă de curând. Mirosul este înnebunitor, mentolat şi de nedescris în cuvinte, dar este noul meu parfum favorit din întreaga lume. Mă schimb cu hainele aduse de el şi, deşi pantalonii sunt mult prea mari, mi se par foarte comozi.

Mă întind în pat şi mă acopăr cu pătura până la gât, îmi fixez ochii în tavan şi retrăiesc în minte întreaga zi. Simt cum adorm, ca să visez numai ochi verzi şi tricouri negre.

– NU!!

Vocea lui Hardin mă trezeşte din somn. Am început să aud sunete?

– Te rog! strigă el din nou.

Sar din pat și fug în camera de vizavi. Mâinile mele nimeresc metalul rece al clanței de la camera lui Hardin, care, Slavă Domnului!, se deschide.

– NU! Te rog... ţipă iarăşi.

Nu am analizat deloc situaţia; dacă dau nas în nas cu cineva care îl rănește, habar nu am ce trebuie să fac. Bâjbâi după lampă şi o aprind. Hardin nu are tricou pe el şi este încâlcit în cuvertura cea groasă, zbătându-se violent. Fără să mă gândesc prea mult, mă aşez pe pat și îmi pun mâna pe umărul lui. Pielea îi e fierbinte, fierbinte de tot.

– Hardin! spun eu încet, încercând să-l trezesc.

Capul i se zbate dintr-o parte în alta şi scânceşte, dar nu se trezeşte.

– Hardin, trezeşte-te! ţip eu şi-l scutur mai tare, în timp ce mă urc peste el.

Îi pun ambele mâini pe umeri încă o dată şi îl zgudui iarăşi.

Ochii i se deschid brusc; pentru o clipă, îi sunt umpluţi de teroare, apoi de confuzie, apoi de uşurare. Broboane de transpiraţie îi acoperă fruntea.

– Bess, se îneacă el.

Felul în care îmi rosteşte numele îmi frânge inima, apoi o vindecă.

În câteva clipe reuşeşte să-şi descurce mâinile şi să mi le aşeze pe spate, făcându-mă să mă întind pe pieptul lui.

Umezeala de pe pieptul lui mă sperie, dar rămân acolo, liniştită. Aud cum îi bate inima, pompând iute chiar lângă obrazul meu. Săracul Hardin! Îl iau în braţe. El mă mângâie pe păr şi îmi repetă numele la nesfârşit, de parcă aş fi talismanul lui din întuneric.

– Hardin, te simţi bine?

Vocea îmi e mai liniştită decât o şoaptă.

– Nu, recunoaşte el.

Pieptul i se ridică şi coboară mai încet decât înainte, dar respirația încă îi e superficială. Nu vreau să-l oblig să vorbească despre coșmarul pe care tocmai l-a avut. Nici nu-l întreb dacă vrea să rămân cu el; într-un fel îmi dau seama că vrea. Când mă ridic să închid lampa, trupul i se încordează.

– Voiam doar să închid lumina sau vrei s-o las aprinsă? îl întreb.

Când îşi dă seama care îmi sunt intenţiile se relaxează, lăsăndu-mă să mă întind în continuare către lampă.

– Închide-o, te rog, spune el.

În clipa în care camera se cufundă în beznă, îmi aşez capul la loc pe pieptul lui. Mă calmează să-i aud bătăile inimii sub carcasa dură a pieptului, mă calmează mai mult decât răpăiala ploii pe acoperiş. Aș face orice, aş da orice ca să-mi pot petrece fiecare noapte cu Hardin, să stau aşa lângă el, cu braţele lui înfăşurate în jurul meu şi respirându-mi încet în ureche.