Dragoste din nou

Capitolul XX

      La o stradă distanţă de sediul frăţiei studenţeşti, zona e întunecoasă şi liniştită. Celelalte case nu sunt atât de mari ca a lui Hardin. După o oră şi jumătate de mers pe jos şi consultat
GPS-ul până am obosit, ajung în cele din urmă în campus. Trează complet şi gândindu-mă că aş putea să nu mă mai culc deloc, mă opresc la magazinul 7-Eleven şi-mi iau o cafea. După ce cafeina îşi face efectul, îmi dau seama că simt foarte multe lucruri la Hardin pe care nu le înţeleg.

Cum ar fi: de ce se află într-o frăţie cu o grămadă de puşti bogaţi dacă el e  un golan şi de ce trece de la amabilitate la răceală atât de repede?

E doar o contemplare teoretică a situaţiei totuşi, de vreme ce nu ştiu dacă îmi voi mai pierde vreodată timpul gândindu-mă la el, iar după seara trecută cu siguranţă nu voi mai încerca să mă împrietenesc cu el. Nu-mi vine sa cred că l-am sărutat. A fost cea mai mare greşeală pe care aş fi putut s-o fac, iar în secunda în care am lăsat garda jos a atacat, mai rău ca niciodată. Nu sunt atât de proastă încât să cred că nu va spune nimănui, dar sper să-l stânjenească suficient faptul că a sărutat-o pe “virgină” şi să tacă din gură. Voi nega până la moarte dacă mă întreabă cineva.

Acum trebuie să inventez o explicaţie credibilă pentru pentru mama și pentru Adam care să justifice purtarea mea de azi-noapte. Nu pentru sărut – nu vor afla niciodată despre asta –, ci despre ce căutam la petrecere. Din nou. Dar trebuie să am şi o discuţie cu Adam despre ce anume vorbeşte cu mama; dacă tot sunt adult, nu trebuie să ştie ea ce fac eu tot timpul.

Când ajung la cămin, mă dor picioarele şi oftez uşurată când apăs pe clanţă. Apoi însă sunt în pragul unui atac de cord când îl descopăr pe Hardin aşezat pe patul meu.

– Cred că faci mişto de mine! ţip eu cu jumătate de gură când îmi vin un pic în fire.

– Unde ai fost? mă întreabă el calm.

Te-am căutat cu maşina aproape două ore.
....Ce?...

– Ce? De ce?

Adică, dacă tot a făcut asta, de ce nu s-a oferit mai devreme să mă ducă acasă? Mai mult decât atât, de ce nu l-am rugat să facă asta când am aflat că nu băuse nimic?

– Cred doar că nu e o idee bună să te plimbi singură, noaptea, pe străzi.

Şi pentru că nu mai sunt în stare să-i citesc expresiile de pe chip, şi pentru că Kath e plecată naiba ştie pe unde şi sunt singură cu el, persoana care pare să fie principalul pericol cu care mă confrunt, tot ce fac e să râd. E un râs sălbatic, răguşit, nu tocmai al meu. Şi nu râd pentru că ar fi ceva amuzant la mijloc, ci pentru că sunt prea obosită ca să reacţionez altfel.

Hardin îşi strâmbă sprâncenele, încruntându-se la mine, ceea ce mă face să râd şi mai tare.

– Ieşi de aici, Hardin, ieşi odată!

Hardin se uită la mine şi-şi flutură mâinile prin aer. Măcar e o reacție; în puţinul timp în care mi-am dat seama ce om frustrat este acest Hardin Scott, am învăţat că face aşa când este stresat sau stânjenit. Acum sper să fie şi una, şi alta.

– Beatrice, eu... începe, dar vorbele îi sunt întrerupte de o bătaie înfiorătoare în uşă, însoţite de un răcnet:

– Beatrice! Beatrice Young, deschide uşa!

Mama. E mama. La 6 dimineaţa, iar la mine în cameră este un băiat.
Intru imediat în priză, aşa cum fac de fiecare dată când trebuie să dau piept cu furia ei.

– Doamne Dumnezeule, Hardin, intră în dulap, şoptesc eu și îl apuc de mână, smulgându-l de pe pat şi surprinzându-ne pe amândoi cu forţa de care dau dovadă.