Dragoste din nou

Capitolul XXXIV

    Mi-e cald, prea cald. Încerc să dau la o parte pătura de pe mine, dar e imposibil de mişcat. Când deschid ochii, noaptea trecută îmi inundă mintea: Hardin urlând la mine în curte, mirosul de scotch din respiraţia lui, farfuriile sparte din bucătărie. Încerc să mă ridic, dar el e prea greu, ţinând capul aşezat pe pieptul meu şi cu un braţ încolăcit în jurul mijlocului meu, cu trupul lui acoperindu-mă. Sunt surprinsă că am ajuns să dormim aşa; probabil s-a mişcat în somn. Recunosc, nu vreau să mă dau jos din pat, nu vreau să-l las pe Hardin, dar trebuie. Trebuie să mă întorc la mine în cameră. Acolo e Adam. Adam. Adam.

Îl împing pe Hardin uşurel, scuturându-l de umăr şi întorcându-l cu faţa în sus. Se rostogoleşte pe burtă şi mârâie, dar nu se trezeşte.

Mă ridic repede în picioare şi îmi strâng hainele împrăştiate pe toată podeaua. Fiind o laşă, îmi doresc să plec de aici înainte ca el să se trezească. Nu că s-ar supăra; dacă plec de una singură, cel puţin nu va trebui să-şi irosească energia cu jigniri intenţionate. Aşa e cel mai bine pentru amândoi. Nu are nicio importanță cât am râs împreună aseară, nimic nu mai e la fel la lumina zilei. Hardin își va aminti că ne-am înțeles destul de bine aseară, apoi va simți nevoia să fie mai nesuferit decât  de obicei, ca să compenseze. Sigur o să exagereze din nou, iar eu nu am chef să mă aflu prin preajmă de data asta. Pentru o clipă mi-a trecut prin cap că poate noaptea asta petrecută împreună l-ar putea schimba, l-ar putea face să-şi dorească mai multe de la mine. Dar ar trebui să mă trezesc la realitate.

Îi împăturesc tricoul ordonat şi i-l aşez pe dulap, după care îmi trag pe mine fusta. Bluza mea e şifonată, aruncată pe podea, dar, sincer, aceasta este ultima dintre grijile mele.

Mă încalţ şi, când ajung la clanţă, mă gândesc: O ultimă privire nu o să strice nimănui.

Mă uit peste umăr la Hardin cel adormit. Părul lui răvăşit este împrăştiat pe toată perna, iar braţul îi atârnă acum pe lângă pat. Pare atât de liniştit, atât de frumos, în ciuda tuturor bucăţilor de metal de pe faţă.

Mă întorc şi apuc mânerul uşii.

– Bess?

Îmi sare inima. Mă răsucesc încet către Hardin, aşteptându-mă să-i văd ochii verzi şi supăraţi uitându-se urât la mine. În loc de asta, are ochii închişi; chipul îi este un pic încruntat, dar încă doarme. Nu mă pot hotărî dacă trebuie să mă bucur că încă doarme sau să mă îngrijorez că îmi rosteşte numele în somn. Asta a făcut, nu? Sau am început să aud aiureli?
Ies repede din cameră şi închid încetişor uşa în urma mea.

Nu am nici cea mai vagă idee cum trebuie să ies din casă. Merg pe culoar şi mă bucur că găsesc scările cu uşurinţă. Cobor încet scările şi aproape că mă izbesc de Landon. Pulsul mi se accelerează şi încerc să găsesc ceva de spus. Ochii lui îmi examinează chipul şi rămâne în tăcere, aşteptând o explicaţie, presupun.

– Landon... eu...

Habar nu am ce ar fi de spus.

– Te simţi bine? mă întreabă el îngrijorat.

– Da, sunt bine. Ştiu că tu crezi că...

– Nu cred nimic. Îţi mulţumesc sincer că ai venit. Ştiu că nu-ţi place de Hardin şi pentru mine înseamnă foarte mult că ai venit şi l-ai ajutat să se potolească.

Ah. E amabil, poate prea amabil. Aproape că îmi doresc să-mi spună cât e de scârbit că mi-am petrecut noaptea cu Hardin, că mi-am lăsat iubitul singur în cameră toată noaptea, după ce i-am luat maşina, ca să-i sar lui Hardin în ajutor, ca să mă simt şi eu prost, așa cum ar trebui.