Renașterea -Eterna ură -

Melodia Morții (Cap 37)

Ne îndreptam către ieșire când se aude un zgomot asurzitor ce-mi zgârie timpanul,mă întorc către sursa zgomotului și îl vad pe Argon cu o mână în aer . Mă întorc către Clay și îl întreb

-Nu trebuia să fie leșinat ca toți? îmi e atât de frica încât abia nimeresc cuvintele , vocea lui Argon se aude tare și raspicat

-Kyra ești soția mea , ești legată de mine pe vecie ,așa că nu îndrăznii ....( Clay mă trage după el și fugim la mașină lăsând-ul pe Argon singur țipând la aer .

Distanța dintre noi și mașină se face din ce în mai mică, cu cât mă gândesc mai mult la libertate, la Clay, la miile de momente pe care am să le petrecem împreună, gândul meu zboară în tote direcțiile posibile, visez cu ochi deschiși la fericire.
Mă urc în mașină (răsuflu ușurată, mă calmează gândul că am să plec de aici și nu am să mă întorc) în drepta șoferului care nu tinde să apară (deodată simt că mă sufoc, respirația se îngreunează) îmi dau jos colierul de cristal de la gât și îl arunc în spate.

Deschid portiera mașinii și primul lucru pe care îl văd e Clay prăbușit pe asfaltul rece. Țip cât mă țin plămânii
- Claaaaaaaaaaay!!! Lacrimile năvălesc șiroaie pe fața mea prelingânduse pe gât în jos, pe sâni și îmbinând-se în rochia ce mi a adus acest destin nefericit .

Ridic privirea de la Clay și îl văd pe Argon alergând spre noi, fug către Clay, are ochii închiși, îl zdruncin puțin și nu îi deschide
- Claaay, trezește-te! Deschide ochii! Te rog Clay, spune ceva, vino cu mine Clay, te rog, deschide ochii!

Argon e din ce în ce mai aproape de noi, îl sărut pe buze și încerc să îl ridic puțin ca să îl pot târâ spre mașină dar mâna lui mă oprește ce o strange ușor pe a mea.
- Clay, slavă Domnului! Te ai trezit! îl iau în brațe și scânceste de durere, Argon a tras cu foc de armă, are un picior însângerat și din abdomen îi curg litrii de sânge.
- Nu, nu și pe tine, nu, nu vreau să te pierd Clay, nu vreau, te iubesc, nu vreau să te pierd înțelegi? Nu vreu! Trebuie să reziști! Abia rostesc cuvintele printre lacrimi și suspine,mă ridic ca să îl trag pe Clay când îmi rostește numele, mă întorc la el, stau în genunchi în propriul lui sânge.
- Kyra, plecă! Du-te și construiește-ți o viață frumoasă și fericită, ai șansa să fi liberă Kyra, profită de șansa ta și fugi departe, departe de Argon, departe de țara asta, departe de mine și familia mea, fugi iubito, fugi și nu privii in urmă!
- Nu, fără tine nu pot, trebuie să vi cu mine!
- Nu pot, te rog fugi până nu ajunge Argon aici, altfel nu vei mai avea nici o șansă. îmi mut privirea către Argon și vad că e la mai puțin de 10 metrii distanță de noi.
- Bine, dar cu o singura condiție, promite-mi că vei fi bine! lacrimile îmi umplu ochii și năvălesc pe chipul meu dansând pe melodia morții pe care am auzit-o de fiecare dată când am pierdut pe cineva la care țineam, sper ca acum să nu fie cazul, nu mai suport o altă pierdere atât de mare, Clay e tot ce mi-a rămas pe lume.
- Voi fi bine! Acum fugi iubito, ai grijă de tine, te iubesc! îl sărut și fug la mașină, bag cheile în contact și pornesc către un nou început, o nouă viață departe de tot ce mi-a adus durere în suflet.