Renașterea -Eterna ură -

Bărbatul Din Parcare (cap 39)

-Poftim?
Întreb mirată, de ce ar fi într-un avion care merge către Europa dacă nu vrea să plece de aici.
Își dă pălăria jos și se uită la mine, sângele îmi îngheață când văd acei ochi, acei ochi care m au înspăimântat din todeauna.
Mă ridic să plec dar mă prinde de mână și mă obligă să stau lângă el.

Țip după ajutor dar nimeni nu mă bagă în seamă, de parcă nu m-ar auzi, de parcă nimic din toate astea nu se întâmplă.

Se apleacă spre mine și îmi spune la urechile
- Ușor prințesă că nimănui nu-i plac istericii.

Nu mai aștept și îi dau un cap în gură și se dă pe spate lovindu-se de geamul avionului.
Imediat o iau la fugă, ies din avion tocmai când urma să se închidă ușa, mi - am luat câteva înjurături de la stwardeza ce era acolo dar nu am băgat - o în seamă.

Scara avionului era la o jumătate de metru distanță de avion așa că le-am strigat celor ce o trăgeau să se oprească și am sărit pe ea.
După ce am coborât am luat o mașină ce cară bagaje și am plecat cu ea până la întrarea pe pistă.

Argon alerga după mine dar nu avea șanse să mă prindă, eram mult prea în față.

Intru prin îmbulzeala de oameni ca să nu fie șanse să mă găsească.

Nu știu cum se face de am ajuns atât de repede în parcare dar continui să fug, în spatele meu au apărut trei bărbați ce mă aleargă de la intratea în aeroport. Am obosit, piciorele îmi tremură și simt cum mi se rup în două, pietricele de pe asfalt îmi lasă semne pe piele chiar și prin materialul blugilor.

Ridic privirea din pământ și caut o cale de scăpare, oamenii lui Argon mai au puțin și mă ajung.

Mașinile vin și pleacă, își văd de drumul lor în liniște și pentru asta îi invidiez. Eu nu pot face asta atâta timp cât Argon mereu e în preajmă.

O idee îmi vine în vine în cap și o iau la fugă cu forțe proaspete către o mașină care se pregătește să plece.

Intru în mașina unui domn cam de 40 de ani și încerc să îl calmez.

-Hei! Hei! Domnișoară, ai greșit mașina.
-Nu, nu am greșit-o, domnule, ajutați-mă vă rog! M-am certat cu fratele meu și acum mă caută iar eu nu vreau asta. Mă mă obligă să fac niște lucruri pe care eu nu vreau să le fac! Vă rog, vă rog mult, nu puneți întrebări și ieșiți din parcare cât mai repede, fratele meu e foarte rapid.

Domnul mă fixează câteva secunde cu privirea după se întoarce la drum. Pornește și iasă în trombă din parcare.

- Unde te duc domnișoară?

- Unde doriți dumneavoastră, nu am unde să merg.

Spun evitândui privirea ce îmi arde pielea gâtului , îmi e frică să nu îmi facă rău dar nu am de ales, nu am unde să mă duc.