Renașterea -Eterna ură -

Revine (47)

Un strigăt cu ecou se aude de undeva, de peste tot, încăperea e pe jumătate ocupată de niște cutii mari de metal ce face și mai greu de găsit vocea care le ordonă să lase armele jos.
- Îmi pare rău că băieții mei te-au speriat.
Mâna bărbatului din spatele meu îmi atinge umărul și îmi șoptește
-Trebuie să fii calmă.
Dau aprobator din cap și îmi îndrept privirea către sursa de unde se aude bărbatul pe care îl caut, dar problema e că nu știu unde să mă uit, vocea lui se aude de pretutindeni, trag arer în piept și pun.
- Ieși, te rog, la lumină.
Începe să râdă și mă îngână
-,, Ieși, te rog, la lumină,, Bine, scumpo, ies imediat.
Luminile se sting, panica mă cuprinde ca o îmbrățișare ce-mi cutremură corpul, lumina se aprinde și în fața mea apare un domn îmbrăcat în costum, nu apuc să deschid gura că bărbatul cade pe spate.
Încremenesc pentru o secundă, dar îmi revin imediat, în cap îmi răsună vocea șoferului care îmi spune că trebuie să fiu calmă. Atunci calmă voi fi, îmi ridic privirea în față, nu-i dau importanță omului căzut la piciorele mele care zace într-un lagăr de sânge. Acea voce se aude din nou, doar că de data asta dintr-un singur loc, îmi întorc privirea către ea.

Copilu', el stă în fața mea și nu îmi vine să-mi cred ochilor, toată viața îmi trece prin fața ochilor, imaginea lui mă zdruncină profund. Țip atât de tare încât urechile îmi sângerează, Argon se îndreaptă spre mine cu același zâmbet de dement pe față. Nu, nu, nu pot sa mai stau, nu pot să îl las să mă prindă, nu pot!
Mă întorc și fug cât de repede pot spre ușa, șoferul ma prinde și mă imobilizează.

Îmi dau seama ca nu mai e cale de scăpare, sunt blocată aici pe vecie, sunt din nou jucăria lui Argon, lacrimile îmi îmi curg șiroaie pe față iar, Argon doar se uită la mine și nu spune nimic, doar mă privește cum sufăr.