Renașterea -Eterna ură -

Călatoria(46)

E ora 21:00. Întunericul bântuie străzile părăsite de lume. Doar bufnițele ce îmi țin companie.
Stau pe terasă și privesc în gol. Așteptând acea mașină care mă va duce în locul împliniri dorinței mele sau în locul meu de veci.
Sper ca lucrurile să nu ia o întorsătură diferită.
Mașina a ajuns. Merg către ea cât mai încet. Îmi e teamă.
Trag aer în piept și intru.
Ma așez și zic
- Bună seara!
Domnul de la volan nu spune nimic. Nici nu se uită la mine. Pare că sunt invizibilă.
Nici fața nu i-o pot privi, e atât de întuneric aici încât nu poți distinge nimic, îmi pot da seama doar că e un om masiv.
Deschid geamul, frigul mă învăluie cu atâta blândețe încât devin una cu natura,simt totul atât de profund. Mă simt atât de bine! Sunt încrezătoare, știu că totul va decurge perfect.

Radioul fredonează cântecul purificator al unei viori, îmbinându-se de minune cu vântul ce cutreieră mașina făcându-mă să zâmbesc.
Restul drumului parcurge atât de liniștit încât nu mi-am dat seama când au trecut cele două ore.
Șoferul coboară și îmi deschide portiera, se uită o clipă la mine dar nu spune nimic, în lumina palidă reușesc să îi disting trăsăturile aspre care mă sperie dar rămân calmă și îl urmez.

Unul dintre lucrurile pe care vreau să le fac acum ar fi să fug luptandu-mă cu vântul către clădirea din fața mea, e atât de mare și interesantă dar și înspăimântătoare, mă atrage, vreau să ajung cât mai repede, vreau să știu unde și când o să se termine totul, ziua în care voi fi cu adevărat liberă.

Intrăm în clădire, becurile sunt stinse, un fior de teamă îmi cutreieră tot corpul, când luminile se aprind, dorința de a țipa îmi străpunge sufletul în mii de bucăți, cinci bărbați înarmați cu puștile țintite spre mine.