Abisul iubirii

4 - Javier

- Javier este numele meu.

Scârțâitul ușii ne distrage atenția amândurora uitând despre ce vorbeam. În prag statea Joanna cu dna. doctor Katherine.

- Domnișoară Statham, ar fi cazul să vă odihniți. Ați avut totuși un accident brutal; îmi spune dânsa cu glasul cald.

- Ellie, eu plec acasă. Se pare că David nu poate sta prea mult fără mine. Vin mâine dimineață după tine; adaugă Joanna după plecarea doctoriței și îmi face semn că mă pupă.

Gândul că voi sta singură în spital chiar și pentru 12 ore mă îngrozește și mă trec 1000 de fiori pe șira spinarii.
Sunt întreruptă de un dres de glas. Aproape uitasem că tipul cu ochii glaciari, Javier era aici.

- Ăm, nu mai sta încruntată că nu-ți stă bine. Pari dură și știu că nu ești așa.

- Scuze, așa stau eu aproape tot timpul. Mai puțin când râd.

- Eu ar cam trebui să plec ca să nu vină asistentele cu matura după mine.

Nu mă puteam abține și chocotesc lăsându-mi capul în jos rușinată.

- Hei, nu-ți lăsa capul în jos când zâmbești sau râzi. Ai un zâmbet super și nu trebuie să-l ascunzi!; îmi spune el strecurându-și mână sub bărbia mea și ridicându-mi capul.

Ne privim în ochi clipe bune și simțeam o dorință arzătoare să-l sărut. Cred că și el își dorea același lucru, dar nu înțelegeam de ce n-o făcea. Poate că îi era frică de ceva sau era mai timid.

- Ămm, păi vin mâine dimineață să văd cum te mai simți.

Se apleacă spre mine și am simțit cum inima mea vrea s-o rupă din loc și tot sângele mi s-a urcat în obraji. O doamne, o va face chiar acum. Mă va sărută! Gândul mi-a fost înlăturat rapid când i-am simțit buzele moi și calde lipindu-se de obrazul meu stâng. Abia atunci am realizat că îmi țineam respirația.

- N-am să fac nimic din ceea ce nu îți dorești și nu ești sigură.

Mă uit nedumerită la el așteptând o explicație, dar nu îmi oferă nimic.

- Culcă-te! Cum a spus și dna. doctor, ai nevoie de odihnă; îmi zâmbește și iese pe ușă.

Of, chiar trebuie să stau închisă aici? Nici măcar un TV nu am în cameră. Vreau acasă! Până la urmă nu mai am nimic. Adică înafara de vânătăi și o durere ușoară de cap sunt perfectă, sunt ca nouă.

A doua zi mă trezesc cu Javier în cameră. Stătea pe fotoliu și butona telefonul.

- Bună, îmi spune cu o voce răgușită.

- 'Neața! De cât timp ești aici?

- De aproximativ două ore.

Mă ridic în fund și simt o durere în tot corpul. Javier sare ca și ars de pe fotoliu să-mi ofere ajutor, dar îi fac semn să stea acolo și să mă lase pe mine să mă descurc singură. Timp de 5 minute am stat în fund ca să mă obișnuiesc cu senzațiile cele noi, durerile.
Tipul cu ochii glaciari, Javier, se ridică intr-un final de pe fotoliu și se așează lângă mine. Îmi ia mână stângă întra lui și îmi mângâie degetele cu tandrețe. De mult timp n-am mai simțit acel sentiment plăcut. Își apleacă capul către antebrațul meu și îmi sărută fiecare lovitură. Când ajunge la gât tresar iar el se oprește. Gestul meu l-a făcut să înteleagă că acela era cel mai vulnerabil loc al meu.

- Îmi pare rău, mă încrunt la el și îmi trec mâna dreapta pe la gât. Am avut o traumă când eram mai mică, iar acum nu suport să fiu atinsă acolo. Mă simt vulnerabilă și atacată.