Abisul iubirii

46 - Oameni noi vin şi pleacă.

- Bine! Stai acolo singur, țip către Javier cât mă țin plămânii.

Văzând că Javier nu face nicio mişcare, îmi dau jos pantofii, apoi rochia.
Îmi caut o pereche de pantaloni scurţi şi un tricou, sandalele fără toc, mă îmbrac, apoi ies pe uşa camerei şi păşesc până în faţa liftului.

N-am de gând să îmi pierd vacanţa cu supărările lui!

Chem liftul şi în scurt timp ajunge deschizând-se uşile.
Când dau să intru în lift, sunt împinsă uşor într-o parte, apoi prinsă de braţul stâng şi de umăr.

- Îmi pare rău pentru neatenţie, spune făptaşul.

Când îmi întorc privirea, în faţa mea stătea un tânăr înalt la vreo 1.85cm, blond şi creţ, o piele albă că de porţelan, purtând o pereche de blugi lungi de un albastru spre alb, un tricou alb cu gâtul în V care lăsa la vedere puţin din pieptul lucrat şi o pereche de Converse.

Fără a-i spune ceva, urc în lift şi mă lipesc de balustradă şi aştept să ajung la parter pentru a ieşi din hotel.

Când sunetul liftului se aude, sar ca şi arsă de lângă acea balustrada în încercarea de a ieşi cât mai redepe, dar din nou sunt împinsă de acelaşi tânăr.

- Devine un obicei, spun pe un ton arţăgos şi o iau la pas rapid spre ieşire.

În spatele meu pot auzi râsul acelui băiat, dar prefer să-l ingor şi să-mi văd de drum.

Ieşind pe uşă hotelului simt căldura cum se izbeşte de corpul meu răcit de la clima hotelului.

Merg cât merg spre nisipul mării şi întâlnesc un butic cu răcoritoare. Hotărăsc să îmi iau o apă plată, apoi o iau iară la pas gândindu-mă la ceartă mea cu Javier.

Nu văd nimic greşit în a merge pe tocuri chiar şi însărcinată!

Îmi susţineam punctul de vedere cu tărie.
Eram o încăpăţânată înrăită, de altfel aşchia nu sare departe de trunchi.
La fel era şi tatăl meu.

Tată, de-ai ştii tu cât îmi lipseşti. De-aţi ştii voi, părinţii mei cât îmi doresc să fiţi lângă mine şi să vedeţi cât m-am schimbat şi să vă cunoaşteţi primul nepot.

Oftez apăsat, apoi mă aşez pe nisipul alb şi încins de la soare.
Mă pun în stil turcesc şi mă chinui să deschid neborocita aia de sticlă de apă.

- Să te ajut? spune o voce din spatele meu.

Mă întorc uşor şi îl văd iară pe el.

- Mă urmăreşti cumva? îl întreb întorcându-i spatele.

- Niciodată nu ştii când o domnişoară are nevoie să-i deschid sticla de apă.

Îmi ridic mâna dreaptă deasupra capului întinzându-i sticla.
Tânărul blond o deschide cu uşurinţă, apoi mi-o înapoiază.

- Pot? întreabă uitându-se la câţiva centimetrii distanţă de mine.

- E spaţiu public. Nu mi-am cumpărat plajă, încă!

Băiatul cu buclele că de aur se aşează lângă mine râzând, apoi îşi dă jos tricoul lăsând la vedere un abdomen bine lucrat.

- Ştii... Nu ar trebui să fi supărată sau tristă, spune lăsând tricoul deoparte.

Mă întorc spre el încruntându-mă.

De unde ştie ce stări am eu?

- Nu te uita aşa la mine, spune râzând uşor. Se vede de la o poştă că cineva te-a supărat.

- De unde?

- În primul rând, de când te-am văzut nu ai schiţat niciun zâmbet. În al doilea rând, ţi se citeşte în ochi. Eşti o persoană uşor de citit.

Avea dreptate. Nu trebuia să mă cunoşţi ca să îţi dai seama că sunt supărată, dar câteodată uitam acest detaliu.

- Oricare ar fi motivul supărării tale, ar trebui să-l dai uitării. Adică, uite, un suflet se dezvoltă în interiorul tău. Cred că ăsta e un motiv bun de a fii fericită.

Un zâmbet îşi face apariţia pe buzele mele.
Tipul blond avea dreptate, din nou.

- Mă bucur că te-am făcut să zâmbeşti, spune.

- Nu te grăbi aşa că fata mare la măritat. Nu tu m-ai făcut să zâmbesc, ci el, spun punându-mi o mâna pe burtă. Tu doar mi-ai atras atenţia.

- Păi, pe lângă jobul de a deschide sticlele domnişoarelor, mai am şi hobby-ul de a atrage atenţia.

Un râs uşor îmi scapă printre buze, dar mă calmez repede când micuţul începe să se mişte haotic.

- Te simţi bine? mă întreabă.

- Da. Se pare că a amorţit micuţul în poziţia în care era, spun zâmbind.

Chicoteşte uşor şi el, apoi se întinde pe spate pe nisip.

- Deci, de ce erai supărată? Dacă pot să ştiu, desigur.

- Se pare că mi-e interzis să port tocuri pentru că sunt însărcinată, spun oftând.

- Dar, te-ai gândit că poate îţi vrea binele atât ţie, cât şi micuţului aşa cum îi spui? Nu ştii cum calci şi vă puteţi accidenta amândoi! Şi nu pentru că eşti vreo împiedicată.

Chicotesc copios, apoi iau o gură de apă.

- Ci pur şi simplu. A vrut doar să fie precaut, să pună binele înaintea răului!

Las capul în jos şi ascultând vorbele lui şi gândind la rece, observ că eu am greşit, nu Javier.

Cubul meu de gheaţă vroia doar să mă ţină departe de pericole.

Sunt aşa de...........

Gândul mi-a fost înlăturat când blondul mă împinge uşor într-o parte.

- Sper că nu te-ai întristat din nou, spune.

- Nu, spun zâmbindu-i. Doar că.... Acum că mi-ai pus problema aşa, la rece, văd că eu am greşit.

- Ştii cum se spune, greşeala recunoscută e pe jumătate iertată. Încă ai timp să-i arăţi maturitatea ta.

Îmi întorc faţa spre el, iar el spre mine.
Ochii noştrii sunt puşi pentru prima dată faţă-n faţă.
Avea ochii mari şi verzi că iarba.

- Şi încă ceva. N-ar trebui să vorbeşti cu străinii, spune.

- Nici tu n-ar trebui să faci asta. Nu ştii niciodată peste ce fată psihopată dai.

- În cazul ăsta, eu sunt Christopher, îmi spune întinzându-mi o mână.

- Ellie, spun prinzându-i mâna ferm.

- Eu ar cam trebui să mă întorc la hotel, spune Christopher ridicându-se de pe nisip.

- Şi eu.

- Perfect. Atunci mergem împreună, spune întinzând ambele mâini spre mine. Dă-mi voie să te ajut.

Îi prind mâinile şi trag de ele până mă simt în picioare.

- Mulţumesc, spun scuturându-mă de nisip.

- Eu îţi mulţumesc pentru încrederea acordată.

"￦"