Bella

C A P I T O L U L 3

Los Angeles-ul era un oraş frumos. Nu puteam să-l compar cu New York-ul, din mai multe puncte de vedere. New York era acasă, indiferent de ce s-a întâmplat acolo. LA-ul era uimitor, dar nu simțeam că aparțin acestui loc. Nu încă.

Jaxon a insistat să traversăm oraşul, ca să-mi arate împrejurimile. După ce am ieşit dintre zgărie-norii impunători şi din agitația din centru, am respirat uşurată. O parte din mine avea impresia că Jaxon locuieşte undeva prin clădirile acelea imense şi am fost mai mult decât fericită când am părăsit acea zonă.

Am intrat într-un cartier liniştit. De o parte şi de cealaltă a străzii nu se vedeau decât porți imense de fier, care mai de care mai frumoase. Uneori se mai ivea şi câte un acoperiş de după zidurile înalte ale gardurilor, dar în rest nu se observa nimic. Pe partea stângă, când am trecut printr-o intersecție, am zărit oceanul. Primul loc pe care voiam să-l văd în LA era plaja. Nu mai fusesem niciodată pe o plajă, la ocean. Când eram mai mică mama m-a înscris la nişte cursuri de înot, de atunci iubesc apa, dar nu am ajuns niciodată la ocean. Am fost doar de câteva ori la piscină. Dar apa de aici trebuie să fie incredibilă!

Am oprit în fața unei porți uriaşe, din fier, dar care, spre deosebire de celelalte care erau opace, aceasta era formată dintr-un grilaj. Nu avea o formă exactă, în partea de sus creând impresia unor valuri mari. Era neagră, mată. Printre bările grilajului, deşi spațiul nu era prea mare, puteai observa puțin ce se află în curte.

Porțile s-au deschis, iar maşina a înaintat. Curtea era mare, pavată de la poartă spre casă. În mijlocul pavajului se afla o fântâtă arteziană, cu o sculptură de marmură în mijloc. Sculptura părea să întruchipeze o femeie ce ținea în mâini un vas din care curgea apă.

Apoi am văzut casa. Sau ar trebui să-i zic conac? Pentru că exact aşa îmi imaginam că trebuie să arate un conac. Era mare şi impunător. Avea o verandă nu foarte lată de-a lungul fațadei. Patru stălpi înalți susțineau, de pe terasă, acoperişul. Pereții erau de un alb miere, iar geamurile erau mari, cu cadranul într-o nuanță caldă de maro. Era primitoare.

- Cu curaj, Isabella! Acum e şi casa ta!

Jaxon a apărut în spatele meu, îndemnându-mă uşor de la spate să merg spre casă. A trecut în fața mea şi mi-a deschis uşa imensă. Am intrat într-un hol larg, care dădea în camera de zi. În fața noastră a apărut o femeie de vreo treizeci de ani, cu părul negru prins într-un coc perfect, în vărful capului şi îmbrăcată cu o şalopetă scurtă, neagră. Părea o ținută confortabilă.

- Bună ziua, domnule Jaxon!

- Bună, Ana! Ea e Isabella! a spus el, prezentându-mă.

- Eu sunt Ana! Spune-mi, scumpo, ce îți pregătesc de mâncare? Sunt convinsă că eşti lihnită după un drum aşa lung! a spus femeia, zâmbind cald.

- Eu vă las să vă faceți de cap. Ana am să te rog să îi prezinți conacul Isabellei şi camera sa. Apropo, Isabella, vei merge de luni la şcoală, nu ştiu dacă o să mă întorc până atunci, dar nu îți face griji, totul e rezolvat. Uniforma, manualele şi cheia de la dulap trebuie să ajungă mâine.

Am dat din cap aprobator. Uitasem complet de şcoală. Urma să fiu fata cea nouă... Grozav!

- Ash unde e? a întrebat Jaxon, uitându-se spre Ana.

- Nu ştiu domnule. A ieşit acum câteva ore şi nu s-a mai întors.

- Prin ce belele se mai bagă oare băiatul ăsta? a mormăit Jaxon, urcând scările care se aflau în partea dreaptă a holului.

* * *

Timpul a trecut extrem de repede în compania Anei. După ce a plecat Jaxon, am mers cu ea la bucătărie unde mi-a pregătit cel mai bun sandwich cu pui din câte am mâncat până atunci. Apoi ne-am plimbat prin conac. Era imens. Aveau mai multe băi şi dormitoare decât puteam număra. Erau camere la parter şi la etaj, iar în mansardă era o bibliotecă. Ana mi-a spus că Jaxon nu e are timp să urce pe acolo prea des, iar Ash nu e pasionat de lectură, aşa că biblioteca era goală aproape mereu.