Bella

C A P I T O L U L 38

Am intrat obosită pe uşa veche a garsonierei. După şase ore la şcoală şi încă şase la muncă, patul mă atrăgea mai ceva ca un magnet. M-am consolat cu gândul că în acest fel îmi puteam cumpăra rochia pentru balul de la liceu, de vinerea asta. Bal la care mergeam cu Sam!

Nici nu am intrat bine în bucătărie, căci m-am lovit de ceva. Ceva ce nu trebuia să fie acolo în mod normal. Un bagaj. Un troler mov. Părea nou şi scump. Al cui era?

— Mamă! am strigat-o, iar aceasta şi-a făcut apariția, îmbrăcată într-o rochie roz, ce ajungea la o palmă deasupra genunchilor, cu un decolteu adânc şi bretele subțiri.

Am privit-o confuză. Era machiată. Părul îi era aranjat şi părea proaspăt vopsit. Era încălțată cu o pereche de sandale îngrijorător de înalte. Cine era femeia asta şi unde era mama mea, cea care avea doar două ținute de serviciu, vechi şi uzate şi care nu îşi mai aranjase părul de zeci de ani?

— Da? a răspuns grăbită, de parcă îi încurcasem programul încărcat.

— Ce e ăsta? am întrebat, arătând spre bagaj.

— Ah, asta.... E bagajul meu. Scuze, Bell, ar fi trebuit să-ți spun din timp, dar nu am găsit momentul! se scuză.

— Să-mi spui ce?

Presentimentul rău s-a transformat într-o bilă grea de plumb, care-mi apăsa stomacul.  Am înghițit în sec, încercâmd să înlătur senzația de vomă.

— Eu... mi-am găsit pe cineva. E un om foarte bun, dar nu ştie că am un copil. Vrea să mă mut cu el, m-a cerut în căsătorie, a spus ea, iar eu simțeam cum podeaua se rupe în spatele meu, iar eu stau chiar pe margine, agățându-mă de o ultimă speranță, atât de mică.

— Ce vrea să însemne asta? am întrebat, simțindu-mi inima cum bate tot mai greu.

— Plec, Bell. Eşti aproape majoră, te descurci câteva luni până devii majoră să te fereşti de protecția copilului! Oricum aveai deja banii tăi şi poți să te întreții singură! Dar eu trebuie să plec din cocina asta! Eu nu sunt făcută să stau într-un asemenea loc! Vreau să ma bucur de lux, de bani!

Aveam o expresie neutră. Ea a ales banii în locul meu. A ales luxul. Voiam să urlu. Să țip de durere. Pleca! Pleca pur şi simplu, fără să-i pese de ce lăsa în urmă. Voiam să distrug tot din această "cocină", cum îi spusese ea. Dar nu voiam să-i dau satisfacție.

— Pleacă, am spus rece, privind prin ea.

Femeia căreia până acum îi spusesem "mamă" şi-a luat bagajul şi a trecut pe lângă mine. "Nici măcar un cuvânt de adio. Nici o ultimă îmbrățişare. Nimic" am gândit în sinea mea. Asta rămăsese în urma ei. Nimic.

— O să-ți fie mai bine fără mine, crede-mă! Şi mie o să-mi fie mai bine! a spus, iar apoi am auzit uşa de la intrare închizându-se.

Mi-am sprijinit spatele de peretele murdar al bucătăriei, lăsându-mă să cad pe podea. Mi-am strâns genunghii la piept, cuprinzându-i cu brațele. Mi-am sprijinit fruntea de brațe, ascunzându-mi fața. Lacrimi acide mi-au inundat ochii şi s-au prelins apoi pe obraji.

— Bella?

Mi-am ridicat brusc capul.

— Bella, unde eşti?

Recunoşteam acea voce groasă, cu accent spaniol. Inima a început să-mi bată mai tare.

— Bella! Vocea i s-a auzit tot mai aproape.