Bella

C A P I T O L U L 18

Crăciun fericit tuturor! Aveți grijă de voi şi de cei dragi! 💛

Acest capitol îi este dedicat lui claudiamariaa03. Mulțumesc din suflet pentru susținere! 💛
P.s.: Sper să nu plângi citind capitolul, dar să ştii că eu am făcut-o 🙈

Jaxon a plecat la apartamentul în oraş alături de Lina, iar eu am intrat cu Sam în conac.

- Îmi pare rău, Sam, dar e în regulă dacă amânăm filmele din seara asta? Ash are... o relație dificilă cu tatăl lui şi aş vrea să-i fiu alături acum.

Îl privieam cu părere de rău pe prietenul meu cel mai bun. Nu voiam să-l abandonez, dar nu-l puteam lăsa pe Ash singur acum.

- E în regulă, Bell. Înțeleg.

I-am zâmbit drept mulțumire. Am intrat împreună în bucătărie, unde Ana stătea pe un scaun, la insulă, amestecând tristă într-un ceai fierbinte.

- Ana...?

Femeia a tresărit, întorcându-se spre noi.

- Oh, Bella! Te pot ajuta cu ceva?

- I-ai putea pregăti o cameră de oaspeți lui Sam, te rog? Trebuia să ne uităm la filme în sala de cinema, dar... a intervenit ceva.

- Sigur. Îi pregătesc imediat.

- Ana...

Am strigat-o înainte de a ieşi din bucătărie.

- Da?

- E aşa gravă situația?

Ştia la ce mă refer. Ea îi cunoştea de mai multă vreme pe Ash şi Jaxon. Dacă ea era aşa afectată de certurile lor, atunci poate era mai grav decât credeam eu.

Ana i-a aruncat o privire discretă lui Sam înainte de a răspunde, parcă asigurându-se că poate vorbi în preajma lui.

- Nu au fost niciodată prea apropiați, mai ales de când a murit mama lui Ash. Dar nici nu se certau cum o fac acum. Comunicau normal, Jaxon mergea la meciurile lui Ash, luau cina împreună mereu. Acum... s-au distanțat atât de tare încât mă tem că nu mai e cale de întoarcere...

Dar trebuia să fie. Ash nu mai putea pierde un părinte.

Ana a ieşit din bucătărie cu Sam pe urmele ei, iar eu am urcat la etaj. L-am căutat pe Ash în camera mea şi în camera lui, dar nu era nici unde. Nu prea credeam că se ascundea în bibliotecă, aşa că am deschis cu grijă uşa dormitorului mamei lui. Camera era luminată doar de razele lunii care treceau prin geam. Era suficient. Am păşit înăuntru şi imediat l-am văzut pe Ash în patul mamei sale, cu fața spre perete şi genunchii aduşi puțin spre piept. M-am apropiat, mi-am lăsat pantofii lângă pat şi m-am aşezat în spatele lui. I-am cuprins mijlocul cu brațele şi mi-am ascuns fața în spatele lui. Nu a reacționat deloc, stând rigid.

- Ash... n-am să te întreb dacă eşti bine, pentru că e o întrebare patetică, dar vreau să ştii că sunt aici pentru tine, dacă vrei să vorbeşti.

- N-am nevoie, a răspuns aspru.

- Îți va face bine să vorbeşti, Ash. Ştiu că doare-

- Ba nu. Nu îmi pasă deloc de ce face el.

- Îți pasă, Ash. Văd asta. Şi e perfect normal să te doară când vă certați...

- Taci.

Vocea aspră îi era acum înmuiată de lacrimi nelăsate să cadă.

- Nu te abține, Ash. Nu în fața mea. Mi-am strâns mâinile mai tare în jurul lui. Poți să plângi dacă vrei. E în regulă.