Bella

C A P I T O L U L 27

— Vrei să fugim de aici, iubito?

L-am privit confuză. Nu aveam idee la ce se referă, dar o evadare din această casă nu suna prea rău. Deja amprenta mamei rămăsese prin prea multe colțuri aici. Îmi era frică, acum că ştia unde sunt, că va mai veni, când Ash nu o să fie, nici Jaxon şi va reuşi să mă ia cu ea.

Am dat aprobator din cap, trăgându-mi nasul. Ash mi-a cuprins obrazul în palma sa mare şi caldă, lipindu-şi fruntea de a mea.

— Linişteşte-te! Totul a trecut, da? Nu se va mai repeta. Nu voi mai permite să se apropie de tine, promit.

Ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi. A ştiut, încă o dată, exact ceea ce gândeam.

Mi-am trecut brațele în jurul mijlocului său, lipindu-mi capul de pieptul lui şi ascultându-i ritmul grăbit al inimii. Ash m-a cuprins, la rândul lui, ținându-mă strâns.

— Mi-a fost atât de frică. Nu vreau să plec de aici, Ash, am suspinat.

— Ştiu, Tinker Bell. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să fi departe de mine. Dar promit că nu voi lăsa să se întâmple aşa ceva.

— Jaxon a spus...

— Am vorbit cu tata când mă pregăteam să mă întorc. M-a prevenit că ceva de genul s-ar putea întâmpla. Pe drum m-a sunat Ana şi mi-a spus că mama ta e aici şi vrea să te duci cu ea. E de rahat că vrea asta doar pentru bani. Mi-aş dori să ai o relție mai bună cu mama ta...

Mi-am strâns mai tare brațele în jurul lui. Ştiam de ce spunea asta. Şi el şi-ar dori să mai poată avea o relație cu mama lui.

Mi-am ascuns nasul în tricoul lui, inspirând adânc parfumul său. Mi-am trecut mâna peste spatele său, desenând cercuri invizibile. Ash a făcut la fel.

— ¡Oh, gracias a Dios! Ai ajuns la timp! Doamne, ce frică mi-a fost! Eşti bine, hija?

Ana a dat buzna în cameră, îngrijorată. M-am depărtat puțin de Ash, cât să o pot privi.

— Mhm, sunt bine acum. I-am răspuns aproape în şoaptă.

— Ana, îi poți pregăti Bellei într-o geantă lucrurile de igienă şi câteva haine. O să mergem la apartamentul din oraş.

— Por supuesto.

Ana s-a îndreptat spre dressing, iar eu şi Ash am rămas îmbrățişați, în linişte.

* * *

După aproape douăzeci de minute de condus prin oraş am intrat în parcarea subterană a unui bloc-turn imens.

— Sigur nu e Jaxon aici? Am întrebat, coborând din maşină.

— Nu. Aici vin doar eu, din când în când. E apartamentul meu. Al tatei e în altă parte.

Wow. Presupun că aşa se întâmplă când ai bani. Ai casă, maşini, apartamente, orice îți pofteşte sufletul.

Ash a luat bagajele noastre şi, deşi am insistat, nu m-a lăsat să-mi duc singură geanta. În schimb, m-a luat de mână, mergând împreună spre lift. Am urcat până la etajul 15. Doar câteva etaje ne mai despărțeau de acoperiş.

Am intrat prima pe uşa apartamentului. Era o uşă simplă, albă, care te inducea în eroare, pentru că dădea impresia unui apartament modest, obişnuit. Dar realitatea era departe de a fi modestă.