Bella

C A P I T O L U L 5

Toată ziua de sâmbătă mi-o petrecusem în cameră. Ana mi-a adus aici micul dejun şi cina. Prânzul îl refuzasem. Acasă abia dacă mâncam o dată pe zi. Nu puteam să sar direct la trei mese copioase. Stomacul meu se obişnuise cu puțin. 

Am profitat de ziua de sâmbătă ca să-mi butonez noul telefon. Dacă tot avea Ash impresia că sunt "asfixiată după bani", măcar să depun puțin efort să fiu aşa. Nu înțelegeam de ce mă afectau atât de tare cuvintele lui. Poate pentru că era prima dată când cineva îmi trântea adevărul în față, fără nici un înveliş care să mă protejeze? Dar asta nu ar trebui să conteze. Era adevărul şi trebuia să-l accept.

Am vorbit şi cu prietenii mei cărora le simțeam lipsa enorm. Am evitat să le spun prea multe despre Ash. Sam nici măcar nu a insistat asupra subiectului. Probabil nu-l prea avea la inimă de când i-a răspuns la telefon în locul meu. Cu Kayla a fost ceva mai greu. Voia să ştie totul despre el. Mă întrebase tot felul de chestii. La majoritatea nu am ştiut să-i răspuns.

Cum toată ziua de ieri mi-am petrecut-o ca Belle, închisă în castelul Bestiei, azi am decis să ies şi să înfrunt realitatea. Aşa că am părăsit liniştea camerei mele şi am urcat la mansardă, unde era biblioteca. Îmi plăcea nespus să citesc, mă ajuta să mă relaxez.

Uşa masivă s-a deschis cu un scârțâit. Am păşit curioasă înăuntru. Era prima dată când urcam aici. Încăperea era luminată de geamurile montate în tavan. Erau şase rafturi imense, câte trei pe fiecare parte. Pe peretele opus intrării erau aşezate tablouri care formau un peisaj mare la final. Erau ca un puzzle. Iar jos, pe podea, erau câteva fotolii pufoase, de mai multe culori, un covor pa fel de pufos, multe pături şi perne. Arăta ca un colț de Rai! M-am abținut sā fug direct acolo, în schimb, m-am plimbat printre rafturi, analizând titlurile. Multe încă nu le cunoşteam, dar printre cele cunoscute am ochit "Mândrie şi prejudecată". Am luat-o cu mine şi m-am dus țintă spre bila galbenă gigantică care se voia a fi un fotoliu.

Am răsfoit puțin cartea, adulmecând paginile ca o nebună. Cartea nu era foarte veche, dar se vedea clar că fusese citită de mai multe ori. O adoram! Mi-am pus apoi volumul în brațe şi mi-am deschis jurnalul, pe care îl adusem cu mine. Obişnuiam să îmi aştern gândurile din când în când pe foile vechi ale caietului, dar de când a plecat mama scrisul a devenit o necesitate. Scrisul mă ținea pe linia de plutire. De multe ori, gândurile mă izbeau asemeni valurilor spumoase ale oceanului în care înotam zilnic. Când simțeam că mă copleşesc, că nu mai pot lupta singură cu valurile, scriam. Linişteam oceanul. Supraviețuiam.

Dragă Jurnalule, azi am descoperit că rănile nu trec. Ele rămân acolo, adânc crestate în suflet. Amintiri devastatoare care ies la suprafaţă ca să-ți arate că nu ai trecut peste. Nici măcar pe aproape. Îți amintesc că ele dețin puterea. Ele te domină. Ele te pot destrăma ca pe un pulover împletit de bunica.

Şi e vina noastră că ele sunt încă acolo. Noi suntem cei care ne îndrăgostim de propriile răni, de propria durere şi refuzăm să le mai dăm drumul. Ne ancorăm sufletul în durere, bucurându-ne de fiecare strigăt chinuitor, ca nişte maniaci cu plăceri sadice. Şi ce e cel mai grav este că nici măcar nu realizăm asta. Nu ne dăm seama că noi suntem cei care țin durerea. Dar cum să-i dăm drumul?  Cum să renunț la ea când asta reprezintă cel mai memorabil moment al vieții mele? Cum să o las să plece, când ea este tot ce mi-a mai rămas? Când durerea este ultima ta amintire cu persoana pe care o iubeai cel mai mult... cum să-i dau drumul? Nu ar însemna să renunț şi la acea persoană?

După ce a plecat mama, m-am gândit de multe ori... Oare ce n-am făcut bine? Ce a nemulțumit-o? Ce era aşa de rău la garsoniera mică, dar primitoare în care locuiam? Ce făcusem atât de rău încât să aleagă să mă lase în urmă?