Bella

C A P I T O L U L 1

Să fi adolescent era greu. Aveai uneori impresia că nimeni nu te înțelege şi toți adulții au o minte încuiată. Vrei să ajungi cât mai independent şi să ieşi de sub "guvernarea dură" a părinților. Crezi că poți să stai singur pe propriile picioare şi că va fi foarte simplu, că nu o să ai probleme şi toate vor merge ca unse. Că totul va fi roz şi nu vei avea de dat explicații nimănui. Că viața va fi minunată.

Dar să fi adult era de un milion de ori mai greu. Alegerile de adult erau mult mai grele. Când suntem copii nu conştientizăm consecințele unei alegeri greşite, dar când eşti un adolescent pe punctul de a deveni adult şi te loveşti de primele greutăți, fiecare alegere ți se pare greşită şi cu urmări pe care nu ți le doreşti.

"Dacă aş putea..." fraza care mi-a traversat mintea de milioane de ori, dar care a rămas mereu neterminată. Pentru că nu ştiu ce aş face dacă aş putea schimba ceva. Nu ştiu dacă aş face lucrurile la fel sau dacă le-aş face diferit. Şi dacă le-aş face altfel, cum ar fi acel "altfel"?

Poate că n-ar trebui să-mi pun aceste întrebări. Ca adolescent, ar trebui să-mi trăiesc viața făcând ceea ce mă face fericită, asumându-mi fiecare alegere, bună sau rea. Dar ca adult, trebuie să mă gândesc şi la repercusiunile alegerii mele. Pot să le fac față? Cât de rău poate fi?

Într-adevăr. Cât de rău poate fi să accepți să zbori alături de un necunoscut al naibii de bogat în celălalt capăt al lumii? Dacă o spun aşa nu sună prea bine. Dar am făcut-o pentru a avea o viață mai bună, iar asta... Asta nu ar trebui să fie aşa. Nu ar trebui să-mi încredințez viața unui străin doar pentru un trai mai bun. Nu ar trebui să-mi fac griji, la 17 ani, pentru traiul pe care îl duc. Ar trebui să am doi părinți care să se ocupe de asta. Dar nu am. Nu mai am, cel puțin.

Să cresc fără tată nu a fost extrem de greu, dar tot i s-a simțit lipsa uneori. Nu îl văzusem niciodată în persoană. Mama îmi arătase o poză cu el, la un moment dat. Eu eram obişnuită să o am doar pe mama, dar copiii, colegii mei de clasă, primii prieteni, nu erau. Nu îi învinovățeam, totuşi. Ei aveau mamă şi tată. Era normal să li se pară ciudat că mie îmi lipsea unul. Dar o dată cu vârsta, a dispărut "ciudățenia". Adolescenții erau obişnuiți cu familiile monoparentale.

Eu şi mama o duceam destul de bine. Nu trăiam în lux, dar aveam tot ceea ce ne trebuia. Sau cel puțin aşa consideram eu. Ei nu îi era suficient, aparent. Astfel că, acum mai bine de şase luni a plecat. A întâlnit un afacerist cu multe conturi în bancă şi a plecat fără să privească înapoi. Şi fără să mă ia cu ea. Şi de ce m-ar lua, până la urmă? Eram probabil doar o povară, o frânghie care o ținea legată de trecut. De tata. Şi totuşi, nu o uram. Deşi mă abandonase ca pe un cățel, în cutia asta de chibrituri, nu o uram. Nu simțeam nimic față de ea. Dar nu am fost dintotdeauna aşa pasivă în ceea ce o priveşte. În prima săptămână după ce a plecat, tot ce simțeam era o ură pură, autentică. Uram tot ce ținea de ea. Aşa am ajuns să-i arunc toate hainele şi lucrurile de prin casă. Ca mai apoi să mă trezesc plângând ca un copil, cu un tricou rătăcit de al ei în brațe. Nu a fost perfectă, dar fusese mama mea, iar plecare ei indiferentă mi-a frânt inima.

Dar nu aveam prea mult timp pentru suferință. Aveam facturi de plătit şi un job de păstrat.

Astfel am ajuns să-mi fac griji pentru ziua de mâine. Să-mi fac griji pentru facturi. Pentru şcoală. Pentru toate lucrurile de care înainte nu eram prea interesată.

Să fi pe picioarele tale era greu. Aveam deja un job, la cafeneaua de pe strada noastră, dar banii nu erau prea mulți. Fusese vară, cald şi vacanță. Cheltuielile erau la minimum. Dar ştiam că o dată cu venirea sezonului rece, banii aveau să fie insuficienți. Nu aveam cum să mă descurc cu şcoala şi facturile, cu mâncarea, dintr-un salariu de jumătate de normă. De aceea nu am putut refuza oferta lui Jaxon...