Bella

C A P I T O L U L 15

Mă simțeam al naibii de vinovată. Voiam ca pământul să se deschidă sub picioarele mele şi să mă înghită cu totul, decât să mai suport chiar şi o secundă dezamăgirea din privirea lui.

— Ash... Am făcut un pas spre el, moment în care s-a întors şi a plecat. Ash, aştepată! Am mers după el, dar Antonio m-a oprit înainte să fac al doilea pas.

— Lasă-l, Bella. N-ai făcut nimic greşit. Nu sunteți împreună, nu?

— Nu. Nu înțelegi...

Mi-am smucit cotul din mâna lui şi am luat-o pe urmele lui Ash. L-am ajuns din urmă în casă, în sufragerie, la baza scărilor.

— Ash, stai! L-am strigat, dar nu s-a oprit. L-am apucat de încheietură, forțându-l să se oprească.

— Ce vrei? Tonul său era rece şi distant şi nici măcar nu se întorsese spre mine.

— Poți să te întorci, ca să vorbim ca doi oameni normali?

— Nu. Mă grăbesc.

— E mai important să clarificăm ceea ce ai văzut, nu crezi?

— Londra mă aşteaptă sus, probabil goală, pregătită să-şi desfacă picioarele pentru mine. Ceea ce făceai tu cu Bane nu e nici măcar la capătul listei mele cu lucruri importante.

I-am dat drumul încheieturii, inspirând brusc. Cuvintele lui... tonul impasibil... Când am spus mai devreme că sunt o proastă mă înşelasem. Eram mai rău de atât. Eram o idioată cu acte-nregulă. Iar inima mea era chiar şi mai idioată de atât, pentru că tocmai îi permisese să o frângă.

M-am dat un pas înapoi, de parcă vorbele lui mă împinseseră fix în piept şi am murmurat un "Bine atunci" pe care probabil nu l-a auzit din cauza muzicii şi am ieşit din casă. Am ieşit pe uşa pe care intrasem împreună cu Hunter, cu câteva ore în urmă. Am mers pe jos, pe trotuarul luminat până acasă.

Când am ajuns în dormitorul meu, picioarele mă dureau îngrozitor, dar totuşi, nu erau ele cele care mă dureau cel mai tare.

Mi-am schimbat hainele, m-am demachiat şi m-am băgat între aşternuturile reci ale patului. M-am ghemuit, strângând o pernă mică la piept. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, dar nu mi-am permis să vărs niciuna.

Respingerea lui m-a durut. Faptul că mi-a spus direct că se vede cu Londra m-a durut. Faptul că mi-a spus indirect că ea e mai importantă decât mine m-a durut. M-am mințit singură că vom putea fi prieteni. Că suntem prieteni. Abia acum îmi dădeam seama că noi doi nu puteam fi prieteni. Simțeam o durere prea mare ca să fie vorba de prietenie.

Adevărul crunt m-a lovit dur peste față, până nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile. Îmi plăcea de Ash. Mult. Prea mult ca să mai pot nega. Singura problemă era că sentimentele nu erau reciproce.

Am reuşit să adorm într-un târziu, cu fața udă şi perna rece. Când m-am trezit, soarele era sus. Pentru o clipă m-a cuprins panica, gândindu-mă că întârziasem la şcoală, ca mai apoi să-mi amintesc că era sâmbătă. Am rămas în pat până târziu, ratânt micul dejun şi prânzul.

Toată ziua am petrecut-o în camera mea. Mi-am făcut nişte teme pentru şcoală. Nici la cină n-am coborât. Nu voiam să dau peste Ash. Aşa că am coborât cu vreo jumătate de oră mai târziu, sperând că mai găseam ceva de mâncare.

La parter era o linişte mormântală. Ana nu era pe nicăieri. Am scos din frigider un ou şi laptele, făina din dulap şi resctul lucrurilor necesare şi mi-am făcut clătite. Nu era cina ideală, dar mă lovise o poftă cruntă de clătite cu ciocolată.