Bella

C A P I T O L U L 44

Am ieșit prima din mașină și i-am spus lui Ash că trebuie să o caut pe Rose. Mințisem. Trebuia să-l caut pe Antonio, să-i spun că mă despărțisem de Ash și să lase deoparte planurile lui macabre.

L-am găsit într-un final, în locul în care vorbisem cu vreo oră în urmă.

— Am făcut ce-ai zis. Eu și Ash ne-am despărțit, am spus sec.

Antonio a părut ușor surprins.

— Ar trebui să te cred pe cuvânt? A întrebat, privindu-mă bănuitor.

— Da.

— Atunci de ce nu ești complet distrusă, jelind pe aici?

— Pentru că sunt prea ocupată să te urăsc cu toată ființa mea.

Chiar dacă nu ne-am despărțit pe bune, ci luam doar o pauză și chiar dacă ideea cu pauza nu a fost sută la sută din comanda lui Bane, tot el a pus la cale tot rahatul ăsta – împreună cu Londra, bineînțeles – și din cauza lor sufeream acum. Atât eu, cât și Ash. Și era suficient cât să mă facă să-i urăsc pe amândoi.

— Acum poți să renunți la planurile tale criminale, ne-am înțeles?

Antonio și-a dat ochii peste cap, plictisit.

— Fie. Sunt un om de cuvânt, Bella. Nu o să-i fac nici un rău prețiosului tău iubit. Ah, este, de fapt, un fost iubit, nu-i așa? A râs scurt, privindu-mă cu aroganță.

Îi plăcea să învârtă cuțitul în rană, dar atât timp cât Ash rămânea nevătămat, Antonio putea să se joace cu rănile mele cât dorea.

— Nu-i faci nici un rău lui Ash în timpul cursei, da? Va coborî din mașina aia pe propriile picioare, fără nici o zgârietură. Jură!

— Jur.

M-am îndepărtat repede de el. Nu aveam prea multă încredere în el. Tot ce puteam să fac era să mă rog ca totul să se termine cu bine.

Înainte să înceapă cursa m-am alăturat lui Hunter și Rose, aproape de linia de start. Cursa urma să fie transmisă live pe o platformă online. Era un traseu complicat, care depășea perimetrul pistei normale și se extindea prin oraș. Erau multe curbe strânse, semafoare, treceri de pietoni și cel mai rău: treceri de cale ferată. În realitate, trecerea de cale ferată făcea cursa asta atât de periculoasă. Trebuiau să treacă înaintea trenului, altfel nu câștigau, dar puteau fi și uciși.

Cu inima în gât l-am privit pe Ash urcând în mașină. În câteva clipe se dădea startul. Am auzit răsunând din Aston Martin melodia Rihannei. Cea pe care o pusese Ash când fusesem în mașină.

Emoțiile au format un ghem greu în stomacul meu. A vrut să fiu cu el, în mașină, iar eu am refuzat, așa că s-a folosit de amintiri. Mă uram din cauza asta. Și îl uram pe Antonio. Și o uram pe Londra. Dar cursa a început și nu am mai pierdut nici o clipă gândindu-mă la ei.

Am privit cursa de pe telefon. Eram încordată și tresăream la fiecare curbă pe care o lua. Au trecut cu bine de traseul prin oraș. Acum urma trenul. Ash era mai în față cu câțiva metri și avea mai multe șanse să treacă de tren primul. Dar dacă Antonio nu oprea, avea să fie lovit de tren. Și îl uram, dar nu voiam să văd cum e zdrobit de tren. Nu doream moartea nimănui.

Pe măsură ce se apropiat de calea ferată inima mea bătea tot mai tare. Mașina lui Ash era la câțiva metri de șine, când am zărit trenul venind cu viteză. Nici măcar nu am respirat până când Ash a trecut de cealaltă parte, iar trenul și-a continuat traseul prin spatele lui. Antonio a fost forțat să oprească.