Bella

C A P I T O L U L 25

- Mamă.

Un singur cuvânt. Patru litere. Mi-au ars limba şi gâtul mai rău decât ar face-o un acid.

Nu ştiam ce să-i zic mai mult. Ce căuta aici? De ce a venit? M-am uitat la ea. Era îmbrăcată într-o rochie ce părea a fi de firmă. Avea manichiura impechabilă. Purta o pereche de sandale înalte, prinse cu şnururi de glezne. În spatele ei era un bărbat, îmbrăcat în costum, care probabil era şoferul.

Apoi am privit-o din nou pe femeia care mi-a dat viață. Ea mă privea deja. Era inexpresivă. Ochii ei erau reci.

- Bell, o cunoşti pe femeia asta? Chiar e mama ta? M-a întrebat Ana.

Mi-am scuturat capul.

- Nu. N-o lăsa să intre. Am răspuns printre dinți, apoi m-am întors şi am urcat în grabă scările.

Am auzit-o cum îmi striga numele, dar nu m-am întors. Până la urmă, nici ea n-a făcut-o, eu de ce aş face-o?

Am ajuns în dormitorul meu, trântind uşa. Am mers țintă spre camera de baie. Am închis uşa, răsucind cheia.

Inima îmi bătea tot mai tare. Gândurile se învârteau haotice prin capul meu. Aerul îmi părea tot mai puțin. Am început să mă plimb prin baia spațioasă, agitată, negăsindu-mi locul. Mi-am trecut mâinile prin păr, nervoasă.

De ce a venit? De ce s-a întors? De ce, tocmai când eram fericită din nou, a trebuit ea să strice totul?

Lacrimile fierbinți îmi ardeau ochii şi obrajii, prelingându-se până pe tricou. Nici nu mă mai chinuiam să le şterg. Erau prea multe. Eram din nou, ca atunci, când a plecat. La fel de vulnerabilă.

Simțeam aceeaşi durere. Aceeaşi furie. Din nou. Intram din nou pe drumul întunecat pe care fusesem cândva. Crezusem că am reuşit să găsesc lumina. Dar mă înşelasem. Fusese doar o iluzie trecătoare, care să-mi amintească vremuri care nu vor mai veni. Cădeam din nou în gol.

Ea mă aducea din nou acolo. Din cauza ei. Din vina ei înaintam pe un drum înfricoşător. O potecă pavată cu durere, coşmaruri, atacuri de panică, singurătate. Acolo eram singură. Nimeni nu mă putea însoți. Nimeni nu mă putea scoate de acolo.

Trăiam din nou într-un coşmar. Şi toate astea doar din vina ei. Numai din vina ei.

Eram din ce în ce mai agitată. M-am întors spre chiuvetă, sprijinindu-mi mâinile de ea. Deşi ştiam ce voi vedea, dacă îmi ridic privirea. Ştiam ce urma.

Eram pe marginea prăpastiei.

Mi-am ridicat privirea, uitându-mă la cea din oglindă.

Şi am căzut în gol.

M-am strâmbat la imaginea dezastruoasă care era în fața mea. Doar ea era capabilă să-mi facă una ca asta. Doar ea mă putea aduce în halul ăsta. Şi o uram pentru asta. O uram. O uram. O uram.

- Te urăsc! Am țipat printre lacrimi, izbindu-mi cu toată forța pumnii de oglindă, sfărmându-mă în bucăți.

Am lovit fiecare bucățică de sticlă, cu toată ura pe care o simțeam față de ea; față de mine, pentru că o lăsam să-mi facă asta.

Palmele îmi erau pline de sânge. Plângeam zgomotos. M-am lăsat jos, pe genunchi, în fața chiuvetei.

Am auzit o bătaie în uşă, dar am ignorat-o. Nu mai voiam să aud sunetul ăla niciodată în viața mea. Apoi vocea lui mi-a străpuns gândurile întunecate.

- Bell! Iubito, deschide, te rog, uşa!

Mi-am închis strâns ochii. Cum puteam să-l târăsc şi pe el, după mine, în coşmarul ăsta?