Bella

C A P I T O L U L 32

M-am oprit în fața geamului, privind în curtea din spate a casei lui Fernando. Am oftat. Ash era plecat de exact trei ore şi treizeci şi cinci de minute. Prea mult, după părerea mea. Încercam să mă consolez cu gândul că să opreşti răufăcătorii nu e o treabă rapidă, dar în acelaşi timp în mintea mea se strecura scenariul în care Ash e rănit.

M-am întors şi m-am aşezat pe marginea patului imens. Trebuia să-mi ocup mintea cu orice, dar nu aveam nimic altceva de făcut, decât să gândesc. Timpul parcă trecea de zece ori mai încet. Îmi clătinam piciorul neliniştită. Cu fiecare secundă care trecea, mă simțeam tot mai agitată. Inima îmi bătea tot mai repede.

Un zgomot asurzitor a sfâşiat liniştea nopții. Am sărit ca arsă de pe pat, alergând spre geam. Am privit în curtea din spate. Nu era nimeni. Am înghițit în sec. M-am depărtat lent de fereastră. Un alt zgomot, identic cu cel de dinainte a răsunat prin pereții camerei. O armă. Poate mai multe. Oamenii lui Antonio au intrat aici?!

Am început să mă plimb prin cameră, de colo-colo. Poate că sunetul venise de afară, din curtea din față. Poate că a fost doar o avertizare. Sau poate s-a auzit de la parter. Poate cineva a fost rănit sau chiar ucis. Mi-am trecut mâinile peste față şi prin păr. Ash a spus că trebuie să rămân aici şi asta voi face.

Au urmat o groază de zgomote. Chestii sparte, gloanțe ce sfâşiau aerul şi multe sunete pe care nu le-am putut identifica.

Am tresărit, făcând un pas în spate, când uşa dormitorului s-a deschis cu putere, lovindu-se de perete. Un bărbat înalt, masiv, a călcat pragul. În mână avea o armă.

- Măi să fie! Pe cine avem noi aici? A întrebat retoric, privindu-mă din cap până-n picioare. Tu trebuie să fi Isabella?

De unde îmi ştia tipul ăsta numele?

- Cine eşti?

Bărbatul a râs.

- Nu prea contează cine sunt. Oricum, nu o să-ți mai pese de asta în curând. Şefu' vrea să te vadă şi eu mā simt generos azi, aşa că ai două opțiuni: fie vi cu mine de bună voie şi nu vei fi rănită, fie voi face orice e necesar ca să-mi îndeplinesc misiunea.

Bărbatul a început să se apropie, pe măsură ce vorbea. M-am dat câțiva paşi în spate. Aveam nevoie de o cale de scăpare. Oricine ar fi fost şeful lui, nu voiam să mă întâlnesc cu el.

Am privit panicată în jurul meu. Eram prinsă între pat şi o comodă. Căile de scăpare s-au mai împuținat când am lovit cu spatele peretele. Bărbatul a profitat de ocazie şi din doi paşi a fost în fața mea. A întins mâna spre mine şi, ca din instinct, am ridicat piciorul, lovindu-l acolo unde soarele nu ajunge.

- Târfo! S-a răstit printre dinți, căzând în genunchi.

Am profitat de ocazie, l-am ocolit şi am fugit spre uşă. Am reuşit să fac doar câțiva paşi, până să-l aud în spatele meu:

- Să înțeleg că ai ales a doua opțiune. O să-ți pară rău pentru asta!

- Mie nu!

Înainte de a mă întoarce spre cel care i-a dat replica hărțuitorului meu, zgomotul unei arme declanşate a tăiat aerul. Am înțepenit. Pentru câteva secunde, timpul a stat în loc. Inima mi s-a oprit. Aerul a refuzat să intre în plămâni. O linişte mormânatală domina.

Când am realizat că nu mă doare nici o parte a corpului şi nu am nici o rană sângerândă, mi-am întors lent capul.

Bărbatul care era pe urmele mele acum zăcea pe podea cu o baltă de sânge care se tot mărea în diamentru în jurul capului. Iar în spatele lui, la doar câțiva paşi, era Ash. Avea hainele răvăşite. Tricoul negru îi era rupt într-o parte a abdomenului, prin care se vedea o rană care încă sângera. În mâna stângă avea un pistol. Mi-am ridicat privirea, întâlnindu-i ochii. Erau reci, cuprinşi de o ură profundă.