Bella

C A P I T O L U L 36

Sătulă să mai zac în pat, am hotărât că trebuie să scap de aici. Cu orice preț. Ideea genială care m-a luminat a fost următoarea: Întoarce-te la New York. Acolo era Sam, era Kayla. Prietenii mei de-o viață.

Cumpărasem deja un bilet de avion – prima investiție din moştenire. Zborul era în câteva ore, timp în care trebuia să ies din casă neobservată.

Mi-am pus în ghiozdan câteva haine, actele şi obiecte necesare. Am ieşit în linişte din cameră. Petrecerea organizată de mama – cu Dumnezeu ştie ce ocazie – începea în câteva ore. Trebuia să ies cât mai repede, înainte să vină mama să-mi aducă rochia.

Am ajuns la uşa de la intrare fără probleme. M-am asigurat în stânga şi-n dreapta şi am luat-o la fugă spre poartă. Era ora la care se schimbau gărzile – da, erau gărzi. Nu am exagerat când am zis închisoare – şi puteam ieşi fără probleme.

Când am ieşit am continuat să alerg până am ieşit de pe stradă în bulevard. Am reuşit să prind un taxi.

Aşezată pe bancheta din spate al maşinii, am oftat uşurată. Am reuşit. Am scăpat. A fost mai uşor decât credeam, dar nu mă puteam plânge.

— Încotro, domnişoară? A întrebat taximetristul.

— La aeroport.

Am stat cu inima-n dinți până am ajuns în fața aeroportului. Aveam un sentiment ciudat. Fusese atât de simplu să ies de acolo, încât nu pot să nu mă gândesc că a fost prea simplu.

Am plătit drumul taximetristului şi am coborât. Tot ce aveam era bagajul de mână – un ghiozdan plin cu haine –, deci ar trebui să pot urca destul de repede în avion.

Eram liberă. Eram liberă. Eram liberă.

Trebuia să cred şi eu asta. Eram liberă. Mă întorceam la New York. Acasă. Doar că acum nu mai era aşa sigură că New York-ul era acasă pentru mine. Poate din cauză că fusesem plecată de săptămâni, deja. Poate pentru că mă obişnuisem aici. Poate pentru că aici era Ash.

Era aici şi, totuşi, era atât de departe.

Am inspirat adânc, convingându-mă singură că fac ce trebuie, când am auzit pe cine strigându-mă:

— Bella! Bella!

Mi-am închis ochii strâns. Te rog să fie un vis. Nu vreau să fie real.

M-am întors robotic spre persoana care mă striga. Era mama. Îmbrăcată într-o rochie roşie ce se mula pe formele ei perfecte, cu părul întins şi ruj şi pantofi asortați cu rochia. În urma ei păşeau două gărzi de corp.

— Ce naiba, Bell?! Ce cauți aici? Unde voiai să pleci? A țipat nervoasă.

— Unde vreau să plec?! Dar tu unde voiai să pleci acum juma' de an? Huh? Unde, mamă? Unde ai plecat, lăsându-mă singură într-o garsonieră răblăgită?!

Nu am realizat că plâng decât atunci când mi-am simțit fața udă şi ochii mă ardeau.

— Bell, nu face o scenă aici. Vino înapoi acasă!

— Acasă?! Acolo mă duc. Aia – am spus gesticulând nervos – nu e casa mea! Niciodată nu a fost şi nici nu va fi! Ăla e un iad! Nu mă întorc acolo!

— Nu te-am întrebat! Ți-am spus că mergem acasă! S-a răstit, fixându-mă cu o privire plină de venin.

— Nici eu nu am întrebat nimic. Ți-am spus că nu mă întorc acolo. Întoarce-te tu la moşul tău nenorocit şi pervers!

— Isabella! Deja sunt în urmă cu pregătirile pentru petrecere, pentru că trebuie să umblu după fundul tău răsfățat! Şi vorbeşte frumos despre Alberto! E ca şi tatăl tău.