Bella

C A P I T O L U L 21

După ce Ash a ieşit, am blocat uşa. M-am apropiat apoi de geam, privind în jos. Era haos. Toată lumea alerga unde vedeau cu ochii. Unii țipau speriați. Alții erau dezorientați şi priveau în jurul lor de parcă nu ştiau unde se află.

De jos se auzeau zgomote. Nu eram sigură de la ce proveneau. Dar îmi era frică. Rose era jos. Ash era undeva acolo, jos, în haosul ăla. Cu o armă. Gândul ăsta mă liniştea şi îngrijora deopotrivă. Având o armă la el, se putea apăra. Dar asta putea însemna să rănească pe cineva. Ash n-ar putea ucide pe nimeni, însă... nu toate rănile provocate de gloanțe sunt fatale.

Dumnezeule! Am expirat zgomotos şi am început să mă plimb prin cameră, strângând mânerul cuțitului. O bătaie în uşă m-a făcut să încremenesc brusc. I-am promis lui Ash că mă voi apăra, dar oare chiar voi fi în stare să rănesc pe cineva cu un cuțit?

Inima îmi bătea din ce în ce mai tare. M-am apropiat cât mai silențios de uşă. Bătaia s-a repetat.

— Bella eşti acolo? Sunt eu, Antonio.

Am respirat uşurată auzindu-l pe Antonio.

— Sunt aici. I-am răspuns de pe cealaltă parte a uşii.

— Îmi deschizi?

Am ezitat.

— Îmi pare rău, eu... Ash a zis să nu deschid nimănui.

Am înghițit în sec. Mă simțeam prost să refuz să-i deschid uşa, dar afară era un haos total şi se auziseră focuri de armă. Nu ştiam ce se întâmplă, în cine pot să am încredere şi în cine nu. Doar Ash nu făcea parte din categoria oamenilor pe care i-aş putea pune vreodată la îndoială. În el aveam încredere oarbă.

— Dar noi suntem prieteni, Bella. Nu? Mie poți să-mi deschizi.

Am oftat.

— Îmi pare rău, Antonio. Chiar îmi pare. Dar în momentul de față sunt atât de confuză şi speriată şi nici măcar nu mai sțiu pe cine să cred şi pe cine nu.

Aproape plângeam. Tot ce voiam era să se întoarcă Ash mai repede.

— Măcar eşti bine? Nu eşti rănită, nu?

— Nu, nu sunt rănită.

Au trecut câteva clipe fără ca vreunul dintre noi să spună ceva. Apoi am auzit țipete de jos şi vocea lui Ash. M-am dus din nou la fereastră. Jos, în fața clădirii era Ash. În spatele lui erau mai mulți băieți, dar l-am recunoscut doar pe Hunter. În fața lui era un alt grup de băieți. Erau cam la fel de mulți. Băiatul din fața lui Ash era brunet şi îmbrăcat complet în negru. În mâna lui am văzut acelaşi gen de pistol ca la Ash. Am înghițit în sec.

— ¡Vete a la mierda! Nu ai ce căuta aici! Spune-i lui Bane să-şi respecte teritoriul! Sunt convins că Marele A nu ştie despre rahaturile pe care le face. N-am vrea să afle din greşală, nu? S-a răstit Ash.

— Vrem să ne extindem. I-a răspuns calm brunetul.

— Adică începeți un război? Fernando n-ar da locul ăsta doar pentru că aşa vreți voi. Nici partea noastră de oraş.

— Atunci să înceapă războiul.

Am înghițit în sec. Erau amenințări serioase. Brunetul a ridicat mâna în care ținea pistolul în aer şi a tras în gol. Sunetul asurzitor m-a făcut să tremur.

— Transmite-i Marelui A că-i cumpăr eu şervețele pentru când îşi va jeli pierderea.

Tonul lui Ash era încrezător. Era hotărât să câştige... orice s-ar presupune că e războiul ăsta.