M-am ridicat brusc în capul oaselor, speriată. Nu-mi aduceam aminte să fi avut un coşmar, dar ceva mă trezise brusc din somn. L-am căutat cu privirea pe Ash, dar nu era nicăieri. Unde era?
Fără să stau pe gânduri, am sărit din pat şi m-am îndreptat spre dulap. Nu era acolo. M-am întors şi am dat buzna în baie. Ash era în fața lavoarului şi s-a întors când a auzit uşa. Când l-am văzut, m-am oprit brusc în pragul uşii. Ash şi-a întors capul imediat.
- Ce naiba, Bell?! Ieşi afară.
- Nu. Întoarce-te.
- Bell, ieşi afară. A spus apăsat, încă ferindu-şi privirea de mine.
M-am apropiat de el şi i-am cuprins fața în palme, întorcându-i chipul spre mine. S-a opus, dar nu am cedat până nu s-a întors spre mine. Cu ochii închişi.
- Deschide ochii.
- Nu.
- Te rog, Ash. Uită-te la mine.
- Nu pot, Tinker Bell.
- Ba da poți. Doar deschide ochii şi priveşte-mă.
Ash a oftat, dar a deschis ochii. L-am privit atent, deşi era destul de uşor de observat. Ochiul stâng era albastru, iar cel drept era verde. Dar pe lângă culoarea diferită a irisurilor, puteam să văd frica din ochii săi. Frica de ce? De reacția mea? Frica de respingere?
- Aşa de frumos, am şoptit, trecându-mi tandru buricele degetelor mari peste pomeții lui.
- Ba nu. Sunt ciudați.
Şi-a ferit privirea, dar i-am întors din nou capul spre mine.
- Da, sunt ciudați, nu e ceva ce vezi în fiecare zi. Iar asta îi face şi mai frumoşi.
- Nu toți cred asta. Sunt doar ciudați.
- Şi îți pasă de ce cred alții despre tine?
- Nu ştiu.
- N-ar trebui să-ți pese, Ash. Nu ar trebui să ascunzi cine eşti tu cu adevărat. Ochii tăi sunt o raritate.
- Sunt o boală. Am moştenit sindromul Waardenburg de la mama. Ochii de culori diferite, şuvițele din părul meu nu sunt vopsite blond platinat. Sunt... naturale. Albe.
Inima mea s-a oprit pentru o secundă şi simțeam că aerul va deveni mult prea puțin încurând. Gânduri negre mi-au acoperit orice gând rațional.
- Ash... mama ta a... din cauza...
La naiba! Nici măcar nu puteam formula o propoziție coerentă. Dar îmi era aşa de frică. Doar o astfel de posibilitate mă îngrozea.
- Nu, nu! Boala asta nu e letală.
Am respirat uşurată. Mi-am trecut brațele după gâtul lui, trăgându-l spre mine. Ash şi-a strâns brațele în jurul taliei mele.
- Eşti minunat, Ash. Nu lăsa pe nimeni să te facă să crezi altceva. Am şoptit, cu fața ascunsă între umărul şi gâtul său.
- Dacă am crezi că sunt minunat, stai să vezi în pat...
Am râs amândoi, dar chicotele s-au stins repede. Ash şi-a coborât palmele pe coapsele mele dezgolite şi m-a ridicat. Mi-am încolăcit picioare în jurul mijlocului său. Ne-am întors în dormitor. Ash s-a aşezat pe pat, cu spatele sprijinit de tăblia de lemn şi cu mine în poala lui. Mă ținea lipită de el şi nu l-am putut privi în ochi, când mi-a spus:
- Aveam şapte ani când am început să port lentile. Mama mi-a spus să nu fac asta. Să nu ascund cine sunt cu adevărat. Şi am vrut să o ascult. Chiar am vrut. Dar nu era aşa uşor. Nu când toți cei din jur se uitau la tine de parcă erai un extraterestru. De parcă aveai o boală gravă, contagioasă. Copiii râdeau mereu de mine, îşi băteau joc. Până am refuzat să mai merg la şcoală.
CITEȘTI
Bella
Genç Kız EdebiyatıSă ajungă în mijlocul unei jungle dominate de bani şi unde pericolul pândeşte de la fiecare colț nu era pe lista cu lucruri de făcut într-o viata a Bellei, însa după ce mama sa o abandonează, asta e singura ei optiune de a supraviețui. Nici să se î...
