Bella

C A P I T O L U L 12

Am rămas ghemuită în pat, fără să mișc un deget. Timpul trecea silențios pe lângă mine, iar în perioada asta, furia și-a cedat locul dezamăgirii. Eram dezamăgită de Ash. Nu ne-am avut la inimă încă din prima clipă când ne-am cunoscut, dar am simțit că ne-am apropiat. Poate n-am făcut-o și a fost totul în capul meu. Totuși, indiferent care ar fi relația dintre noi, nu m-aș fi așteptat să facă așa ceva. Dar așteptările sunt uși deschise pentru dezamăgiri. Poate ar fi trebuit să mă aștept la asta. 

Era cel mai mare coșmar al meu. Ceea ce mă distrugea cel mai tare. Să mă supun, fără drept de apel. Nici măcar nu-mi explicase de ce ținea atât de mult să rămân acasă. Din cauza lui Antonio? Era suficient să-mi spună asta. Că nu vrea să merg acolo cu Antonio. Avea un motiv. Îi înțelegeam comportamentul. Probabil că n-aș fi rămas, pentru că nu-mi alege el prietenii, dar măcar... Măcar avea o scuză. Dar nu a spus nimic. A ordonat să rămân acasă, de parcă aș fi sluga lui. Nu i-a păsat nici de părerea mea. Și poate că asta mă durea cel mai tare. Că nu-i păsase absolut deloc de mine. Dar de ce i-ar fi păsat? Ce eram eu pentru el? 

Era încă întuneric afară, iar ochii mă usturau îngrozitor, probabil din cauza oboselii, când am auzit cheia răsucindu-se în broască, apoi ușa deschizându-se. Am auzit pași apropiindu-se de pat, dar nu m-am întors. Nu m-am mișcat deloc. Am simțit patul lăsându-se sub greutatea lui, iar parfumul său puternic mi-a umplut simțurile. Dar tot n-am reacționat. Nici măcar atunci când respirația sa fierbinte s-a lovit de pavilionul urechii mele: 

— Cineva nu a fost prea cuminte... 

Simțeam tachinarea din vocea lui. Încerca să mă împace? Ei, îți urez multă baftă, Ash! 

— Voiai să-ți reamenajezi camera, Tinker Bell? 

Șoapta sa mi-a transmis un fior electric de-a lungul coloanei. Dar tot nu i-am răspuns. 

— Nu mai vorbești cu mine? De data asta tonul său denota supărare. 

Brațul său s-a încolăcit pe talia mea, trăgându-mă mai aproape de el.

— Nu mă atinge. Am mârâit, dându-i la o parte mâna.

— De ce? O să mă minți şi o să-mi spui că nu-ți place?

Mâna lui s-a strecutat din nou peste talia mea şi a început să deseneze cercuri lente pe abdomenul meu, peste topul subțire pe care-l purtam încă.

— Nu-mi place. Şi nu mint.

Mințeam. Şi într-un mare fel. Oricât de mult îl uram pe Ash pentru ceea ce făcuse în seara asta, mințeam.

Am încercat să-i dau mâna la o parte, ca să-mi susțin cuvintele, dar nu m-a lăsat.

— Pleacă, Ash!

— Nu vreau.

— Dar eu vreau!

— De fapt, nu vrei.

Mi-am dat ochii peste cap, oftând.

— Şi eşti aşa sigur pentru că...?

— Pentru că aşa sunt mereu. Tot ce spun eu este corect şi adevărat.

— Ah, iartă-mă, nu ştiam că eşti zeița Themis!

— Ooo... mitologia greacă. Îmi place. Dar, de fapt, nu sunt Themis. Sunt un urmaş apropiat. Nu ți se pare că arăt ca un zeu?

— Ah, da ba. Semeni perfect cu Hades!

— Spui asta pentru că mă consideri mortal?  Amuzamentul din tonul său era evident.