Bella

Prolog

Am intrat obosită pe uşa veche a garsonierei. După şase ore la şcoală şi încă şase la muncă, patul mă atrăgea mai ceva ca un magnet. M-am consolat cu gândul că în acest fel îmi puteam cumpăra rochia pentru balul de la liceu, de vinerea asta. Bal la care mergeam cu Sam!

Nici nu am intrat bine în bucătărie, căci m-am lovit de ceva. Ceva ce nu trebuia să fie acolo în mod normal. Un bagaj. Un troler mov. Părea nou şi scump. Al cui era?

— Mamă! am strigat-o, iar aceasta şi-a făcut apariția, îmbrăcată într-o rochie roz, ce ajungea la o palmă deasupra genunchilor, cu un decolteu adânc şi bretele subțiri.

Am privit-o confuză. Era machiată. Părul îi era aranjat şi părea proaspăt vopsit. Era încălțată cu o pereche de sandale îngrijorător de înalte. Cine era femeia asta şi unde era mama mea, cea care avea doar două ținute de serviciu, vechi şi uzate şi care nu îşi mai aranjase părul de zeci de ani?

— Da? a răspuns grăbită, de parcă îi încurcasem programul încărcat.

— Ce e ăsta? am întrebat, arătând spre bagaj.

— Ah, asta.... E bagajul meu. Scuze, Bell, ar fi trebuit să-ți spun din timp, dar nu am găsit momentul! se scuză.

— Să-mi spui ce?

Presentimentul rău s-a transformat într-o bilă grea de plumb, care-mi apăsa stomacul.  Am înghițit în sec, încercâmd să înlătur senzația de vomă.

— Eu... mi-am găsit pe cineva. E un om foarte bun, dar nu ştie că am un copil. Vrea să mă mut cu el, m-a cerut în căsătorie, a spus ea, iar eu simțeam cum podeaua se rupe în spatele meu, iar eu stau chiar pe margine, agățându-mă de o ultimă speranță, atât de mică.

— Ce vrea să însemne asta? am întrebat, simțindu-mi inima cum bate tot mai greu.

— Plec, Bell. Eşti aproape majoră, te descurci câteva luni până devii majoră să te fereşti de protecția copilului! Oricum aveai deja banii tăi şi poți să te întreții singură! Dar eu trebuie să plec din cocina asta! Eu nu sunt făcută să stau într-un asemenea loc! Vreau să ma bucur de lux, de bani!

Aveam o expresie neutră. Ea a ales banii în locul meu. A ales luxul. Voiam să urlu. Să țip de durere. Pleca! Pleca pur şi simplu, fără să-i pese de ce lăsa în urmă. Voiam să distrug tot din această "cocină", cum îi spusese ea. Dar nu voiam să-i dau satisfacție.

— Pleacă, am spus rece, privind prin ea.

Femeia căreia până acum îi spusesem "mamă" şi-a luat bagajul şi a trecut pe lângă mine. "Nici măcar un cuvânt de adio. Nici o ultimă îmbrățişare. Nimic" am gândit în sinea mea. Asta rămăsese în urma ei. Nimic.

— O să-ți fie mai bine fără mine, crede-mă! Şi mie o să-mi fie mai bine! a spus, iar apoi am auzit uşa de la intrare închizându-se.

Părea atât de ireal. Ceva desprins din poveşti. Dar nu era aşa. Era real. Era viața mea. Şi tocmai rămăsesem mai singură decât mă simțisem vreodată. A fost nevoie doar de "clicul" abia auzit al uşii, ca toate emoțiile să năvălească afară. Hăul din inima mea s-a deschis, lăsând să iasă toată durerea. Tot ce simțeam în interiorul meu ieşea la suprafață.

Eram singură şi era cel mai groaznic sentiment din lume!

Am devastat toată garsoniera. Am trântit, am aruncat, am rupt, am spart tot ce se putea. Şi nimic nu era mai defect ca mine. M-am îndreptat spre baie. Oglinda de pe perete înfățişa perfect dezastrul care eram, care mă înconjura. Mult prea perfect. Cu un singur pumn, oglinda s-a spart în zeci de cioburi, ce au căzut în chiuvetă. Articulațiile mele erau acoperite de sânge. Durea ca naiba! Şi totuşi nu se compara cu durerea din interior. Am continuat să lovesc cu pumnii fiecare ciob micuț care mai rămăsese la locul său, până când m-am calmat.

Am pornit duşul şi am intrat, fără să mă mai obosesc să mă dezbrac. Picăturile reci de apă mă trezeau la realitatea cruntă. Lacrimile fierbinți se amestecau cu picăturile reci din duş. Fața îmi ardea. Inima. Tot ce era înăuntrul meu se făcea scrum, secundă cu secundă. Dar trupul îmi era rece. Era amorțit. Pielea. Hainele. Părul. Erau înghețate. Numai gândurile nu ardeau. Nu amorțiseră. Nu erau înghețate. Numai gândurile nu puteam să le opresc. Eram singură.

Eram singură. Rămăsesem singură. Nu voiam să fiu singură. Nu voiam să fiu singură. Nu voiam să fiu singură...