The Perfect Storm

2

– Cine ești și de ce ar trebui să-ți explic eu ceva? – nu înțeleg ce vrea de la mine.

– Cine sunt eu? – e vizibil surprins că nu știu cine e el. Dar asta nu schimbă faptul că eu încă nu înțeleg ce vrea de la mine. – Sunt stăpânul acestei case. Și, cel mai interesant, nu aveam idee despre ce s-a întâmplat aici în absența mea, – spune el cu un calm deranjant.

Bine, nu mă așteptam la asta. Dacă ar fi fost casa mea, aș fi fost furioasă.

– Atunci ai prins-o pe cea greșită. M-au invitat doar aici, – nu-i invidiez pe cei care au organizat totul, dar eu nu am nicio vină.

– Nu, draga mea, tu ești exact ce-mi trebuie, – fața lui se luminează cu un zâmbet diabolic, iar eu mă simt inconfortabil.

Telefonul meu sună, așa că mă îndrept spre buzunarul din spate al pantalonilor, dar el îmi prinde mâna.

– Hei, nu ai dreptul să-mi iei lucrurile personale! – nu pare deloc interesat de ce spun.

El răspunde la telefon fără ezitare. Vroiam să protestez, dar îmi pune un deget pe buze. Nici nu știu cum îl cheamă, dar deja mă enervează.

– Șșș, îmi place când fetele stau lângă mine și nu spun nimic. În cel mai rău caz, poți să suspini, dar deocamdată n-am făcut nimic pentru asta, – îmi zâmbește și se întoarce.

E extrem de impertinent. Mă simt inconfortabil și un pic speriată.

– Nu, nu e Bruna, – spune el cu spatele la mine, așa că nu-i pot vedea expresia feței.

Sper să nu fi sunat părinții, pentru că va fi greu să le explic de ce un tip a răspuns la telefon, și nu eu.

– Crezi că nu văd mașina ta parcată în fața casei? – suspin ușor, pentru că, se pare, vorbește cu Kyle.

El este singurul tip care m-ar fi putut suna acum și al cărui mașină e parcată în fața casei.

– De obicei, nu ne înțelegem așa repede. Crezi că o voi lăsa să plece doar pentru că ai spus-o? Oh, Evans, aceeași poveste, – nu aud ce spune prietenul meu, iar răspunsurile tipului ăsta mă confuzează tot mai mult.

– Mă bucur că m-ai ascultat. Știi, îmi place cum taci, – mă sperie cu siguranță.

Îmi întinde telefonul, iar eu mă pregăteam să mă întorc și să plec, când cineva îmi pune o mână pe umăr.

– Ia mașina și pleacă, – îmi întinde cheile, – vin mâine după ea, – trece înainte, punându-se în fața tipului în blugi negri.

– Nu atât de repede. Vreau să știi ce se întâmplă când te împrietenești cu oamenii greșiți, Bruna, – își rosteste numele ca și cum ar savura fiecare silabă.

– Kyle, ce se întâmplă? – mă panichez din ce în ce mai mult.

– Ce naiba, Harry?! Ai promis că o lași să plece, – observ cum maxilarul lui se încordează, iar respirația îi devine rapidă. Nu pot să-mi dau seama dacă e supărat sau speriat.

– Așa? Nu-mi amintesc de așa ceva, – ridică sprâncenele, batjocorindu-l pe Kyle.

– Bruna, pleacă! – Kyle îl lovește pe Harry, distrăgându-i atenția de la mine.

Sunt complet șocată de gestul lui. Gura mi s-a deschis de uimire și o fior mi-a trecut prin trup. Starea mea nu-mi permite să reacționez rapid la cuvintele lui, iar privirea mi-e prinsă de scena din fața mea.

Trei bărbați în costume negre ies din casă, împingându-l pe Kyle de la Harry. E prea întuneric ca să-i văd fețele. Spre surprinderea mea, Harry nu-l lovește pe Kyle înapoi. Totul pare ca o scenă dintr-un film. N-am jucat niciodată în acțiune.