The Perfect Storm

7

Nu știu cât timp a trecut, dar afară s-a întunecat. Lacrimile mi s-au epuizat complet și nu mai curg din ochi. Mă simt ca un prosop umed – încă umed, dar din care nu mai curge nimic.

Oare se va răzbuna pe Kyle prin torturarea mea? Oare are vreo legătură cu el tot ce se întâmplă?

Gândurile îmi sunt întrerupte de sunetul lacătului care se deschide. Fac un pas înapoi și mă ridic în picioare, ca și cum așa aș putea să mă apăr. Inima îmi bate mai tare, iar fiecare respirație devine mai grea. Privirea mi-e plină de neliniște și corpul îmi tremură incontrolabil de frică.

Mă simt neajutorată și lipsită de apărare în fața unui viitor necunoscut și crud. Panica pune stăpânire pe mine și gândurile mi se învârt haotic în jurul scenariilor care ar putea urma.

– Bine ai ajuns! – bărbatul forțează un zâmbet, arătându-și dinții. Și-a întins brațele, stând în pragul ușii, de parcă ar fi statuia lui Hristos din Rio de Janeiro.

Mi-a atras atenția un teanc de hârtii pe care le ținea în mână. Poate va trebui să semnez ceva care să-l scutească de orice răspundere în cazul în care mă omoară.

– Nu te îngrijora, i-am spus iubitului și prietenei tale că ai ajuns cu bine, – se apropie de masă și așază cu grijă toate foile. Sunt șase.

– Ia loc, – împinge un scaun, dar nu se uită în direcția mea. Atenția lui e complet îndreptată spre hârtii.

Nu-i accept invitația. Trebuie să mă distanțez de el, nu să mă apropii. Mi-e frică.

– Nu te teme, nu te voi atinge, – se sprijină de masă cu mâinile, – decât dacă tu o vei cere, – îmi face cu ochiul peste umăr.

Își dă seama că prezența lui îmi provoacă groază, dar continuă să se joace cu mine. Din cauza prezenței lui simt un fior care îmi pătrunde adânc în suflet. Privirea lui perfidă mă face să mă simt ca o pradă.

Fiecare secundă petrecută lângă el mă face să simt cum îmi fură câte o bucată din forță și speranță. Energia mea se scurge, ca și cum m-aș prinde în pânza influenței lui, din care nu există scăpare.

– Dacă crezi că stând acolo faci o alegere mai bună, te înșeli. Eu îmi prețuiesc timpul, iar faptul că mă întârzii acum va avea consecințe pentru tine, – se întoarce cu fața către mine și se sprijină de masă.

– Mă consideri un monstru, – spune strângând buzele, – și ai dreptate, – ridică din umeri.

– Dar îmi țin promisiunile, așa că mută-ți fundul pe scaunul ăla nenorocit.

Profesorul meu de istorie avea o vorbă: „Napoleon spunea că există două pârghii prin care poți manipula oamenii: frica și interesul personal." Harry a ales prima. Crede că prin amenințări mă va supune. Din păcate, are dreptate. Acum, frica mă domină, și mă supun.

– Data viitoare nu mai analiza atât de mult cuvintele mele. E suficient să faci ce îți spun, – nu răspund la vorbele lui. Prefer să mor decât să-i fac pe plac acestui om.

– Ce fel de relație ai cu Evans? – mă îndoiesc că știu răspunsul corect la această întrebare.

– Vrei să auzi ceva anume?– îmi privesc degetele, neîndrăznind să ridic privirea.

– Nu, doar adevărul.

– E prietenul meu.

– Ați avut vreodată relații intime?– întreabă el, iritat, împingându-se de pe masă, – Uită-te la mine!– nu o voi face.