The Perfect Storm

33

Îmi blestemam fiecare cuvânt rostit, dar în același timp simțeam o ușurare imensă. Era ca și cum o povară grea fusese ridicată de pe umerii mei, chiar dacă știam că libertatea mea nu era reală. Și totuși, ce sentiment plăcut... Libertatea este ca un fir invizibil care ne permite să ne întindem aripile și să ne ridicăm către cer, simțind visele și dorințele ca o briză ușoară sub ele. E asemenea valurilor mării, care mângâie țărmul fără încetare, lăsând urme pe nisipul timpului. Problema este că începem să o apreciem cu adevărat doar atunci când ne este luată.

Inima îmi bătea atât de tare, fiecare bătaie amintindu-mi de greșeala făcută. Dar încotro să merg? Am spus chiar eu că nu voi pleca. Nici măcar nu aș putea, chiar dacă Harry ar avea dreptate.

Nu cred că minte, dar totuși mă agăț de ultimele fire de îndoială. Nu vreau să cred că Kyle ar fi capabil de așa ceva, însă mă tem să descopăr adevărul.

Părul mi se lipea de față, iar respirația îmi scăpa de sub control, de parcă încerca să scape din strânsoarea emoțiilor care îmi apăsau pieptul. Corpul meu tremura, deși afară nu era atât de frig. E uimitor cum emoțiile pot să te facă să simți răcoarea într-un mod atât de intens, ca și cum fiecare inspirație devine mai grea. Stăteam lângă mașină, sub lumina palidă a felinarelor, încercând cu disperare să-mi reglez respirația și să nu mai tremur ca o frunză în bătaia vântului.

Mă simțeam ca un pisoi care a zgâriat canapeaua și aștepta acum pedeapsa. Ușa era închisă și nu aveam unde să fug. Tot ce puteam face era să mă ghemuiesc într-un colț și să aștept reacția. Probabil că pisoiul va fi dat afară.

Umilința – acel sentiment de neputință totală. Te simți invizibil în mulțime, de parcă gândurile și sentimentele tale nu au nicio valoare. Vrei să fugi, să te ascunzi de toate acestea. Dar nu poți. Eu nu pot.

Acea umbră întunecată care mă urmărește peste tot, chiar și când soarele strălucește. Lasă urme adânci în sufletul meu, făcându-mă să mă întreb cine sunt cu adevărat și dacă merit să trăiesc.

Din nou simțeam aceeași greutate. Din nou acea umbră.

Am auzit pași care se apropiau și inima mi s-a oprit pentru o secundă. Când pașii au ajuns mai aproape, a bătut atât de puternic încât părea că va sări din piept.

Harry Freeman, în fața mea, ieșind de după camion.

Sprâncenele îi erau încruntate, maxilarul încordat, de parcă pregătit să elibereze toată furia acumulată. Buzele îi erau strânse într-o linie subțire, sugerând că următoarele cuvinte ar putea răni ca niște pietre ascuțite. Ochii lui furioși scanau parcarea, căutându-și victima pe care să-și verse focul.

Și apoi m-au găsit pe mine.

Privirea lui era ascuțită ca un cuțit și m-a străpuns ca o săgeată aprinsă.

Dar când ochii noștri s-au întâlnit, ceva s-a schimbat. Expresia lui s-a modificat. Furia a fost înlocuită de incertitudine, iar flăcările din privirea lui s-au stins. Mă așteptam la o explozie, dar nu a venit.

– Nu pune întrebări dacă nu ești pregătită să primești răspunsuri, – a spus Harry calm, – Oricare ar fi ele.

M-a privit din cap până în picioare, iar privirea lui s-a oprit asupra părții inferioare a corpului meu. I-am urmat ochii și am realizat cu groază ce se întâmplase. Creierul meu ignorase complet asta, fiind prea ocupat cu autodistrugerea.

Blugii mei erau complet umezi, culoarea lor întunecată devenise și mai profundă, iar materialul mi se lipise de piele. Nisipul ud formase pete neregulate și murdare. Cizmele erau și ele ude. Pielea lor lucioasă păstra urmele de nisip lipit de tălpi.