The Perfect Storm

12

– Nu înțeleg de ce crede că trebuie să aibă acces la telefonul meu, –spun, –Viața lui Kyle este în joc, și mi-a făcut asta foarte clar. De ce aș risca viața lui? Nu are nicio logică! Nu intenționez să fac nimic pe la spatele lui. Este evident!

Tac un moment, încercând să-mi adun gândurile înainte de a continua.

– Însă conversațiile mele personale cu familia sau prietenii nu îl privesc. Nu aș putea comunica liber cu ceilalți știind că cineva urmărește tot ce fac. Iar fără comunicare, aș înnebuni în casa lui!–vocea îmi tremură de tensiune și disperare. Cu toate acestea, fața lui rămâne impasibilă.

– Bănuiesc că știi ce se va întâmpla dacă faci vreo prostie," spune Jude, întinzându-mi telefonul, privirea lui tăioasă și rece. „Hai să-ți cumpărăm o cartelă SIM," trece înainte, lăsându-mă confuză.

Rămân câteva secunde pe loc, incapabilă să cred că totul a mers atât de ușor. Trebuie să fie o capcană.

„Fără supărare, dar nu te-aș alege niciodată ca bodyguard," îi spun, urmându-l, în timp ce simt cum anxietatea se transformă încet într-o speranță ușoară. Pare prea simplu, de parcă ar ști ceva ce eu nu știu.

Jude se întoarce, zâmbetul lui abia vizibil, dar prezent.

„Continuă așa, aproape m-am răzgândit," spune el cu o notă sarcastică în voce, iar asta mă face să mă îndoiesc de sinceritatea lui.

„Tac," răspund, zâmbind involuntar înapoi, încercând să-mi ascund îndoielile.

Mergem prin mall, și încerc să mă conving că totul va fi mai simplu decât pare. Că nu sunt în pericol și că voi putea să fac în așa fel încât viața lui Kyle să nu fie pusă în pericol. Dar, în adâncul sufletului, îndoielile nu mă părăsesc. Și dacă totul este doar o iluzie? Dacă vor fi consecințe și am făcut o greșeală enormă crezând-ul?

***

Cineva bate insistent la ușă, rupându-mă brusc din somn. În primele momente după ce mă trezesc, nu înțeleg ce se întâmplă, încercând să disting realitatea de vis. Totuși, cel care este la ușă nu pare dispus să renunțe. Bătaia devine tot mai puternică și insistentă, și, oftând, sunt nevoită să mă ridic din pat.

Deschid ușa, și în fața mea apare Harry Freeman, vizibil iritat. Privirea lui supărată și buzele strânse nu lasă nicio îndoială despre starea lui de spirit.

„Dacă știam că-ți ia douăzeci de minute să deschizi ușa, aș fi luat cheile. În fine, data viitoare nu voi mai fi așa amabil," spune el pe un ton aspru și autoritar, iar în mine se naște o iritare profundă. E ultimul lucru pe care aș vrea să-l văd după ce mă trezesc. De fapt, oricând.

„Dormeam. Dar nu e vina mea că dorm adânc, așa că nu am de ce să-mi cer scuze," răspund, încercând să rămân calmă. Eu sunt cea trezită, deci eu am tot dreptul să fiu iritată. „Data viitoare, te rog să bați în ușă la fel. Am dreptul la intimitate."

Harry se încruntă, privirea lui aspră și nemulțumită. Lumina din hol mă orbește, și mă strâmb, încercând să mă dezmeticesc.

„Trebuia să te fi îndoit de respectul meu pentru intimitate exact atunci când oamenii mei te-au răpit," spune el, intrând în cameră și aruncând o privire scurtă în toate colțurile.

Mă îndrept și mă forțez să nu dau înapoi sub privirea lui. „Totuși, insist," spun ferm, încercând să păstrez măcar un minim sentiment de siguranță în acest spațiu pe care încerc să-l consider al meu. Trebuie să am măcar iluzia că pot să mă ascund de el aici, în „camera mea".