The Perfect Storm

40

POV Harry

Razele de soare pătrund prin lacunele create între perdele și mă lovesc direct în ochi, provocându-mi o durere ascuțită în cap. Mă trezesc cu o migrenă cumplită. Camera pare să pulseze și să se învârtă în jurul meu, agravându-mi starea.

Îmi amintesc că aseară m-am întâlnit cu Erling la „Hell". Stacey era deja acolo, purtând o rochie scurtă și strălucitoare. Ochii mei nu puteau să se abțină să nu se oprească asupra ei. Știa foarte bine ce face când a ales să poarte acea rochie.

Inițial, nu aveam de gând să beau. Dar Erling a insistat, ridicând un toast pentru victorie. Nu mă entuziasma ideea, dar el a sugerat să bem măcar pentru a ne relaxa. Și am cedat, pentru că, până la urmă, de asta venisem. La început, părea inofensiv, dar apoi totul a devenit încețoșat și neclar.

Îmi amintesc că vocile și râsetele din jur au început să se contopească într-un zgomot alb. Râsul lui Stacey, vocea lui Erling, rochia strălucitoare căzută pe podeaua băii, graficele...

Ce grafice?

Mă ridic pe coate, încercând să înțeleg unde sunt. Razele soarelui care străbat ferestrele mă deranjează, așa că încerc să le îndepărtez din față. Privind în jur, realizez că decorul nu-mi este familiar: pereți verzi, perdele trase... ceva ce eu nu fac niciodată.

Sunt în camera Brunei.

Cum naiba am ajuns aici?

Încerc să-mi reconstitui evenimentele din seara trecută, dar fără succes. Hârtii împrăștiate pe birou și pat, telefonul meu spart pe noptieră, eu, îmbrăcat încă în hainele de ieri.

Capul îmi zvâcnește dureros, făcând imposibil să-mi amintesc ceva clar.

Nu e nimeni în cameră. Bruna nu e de găsit. Privesc în gol, simțind cum neliniștea crește în mine.

Ce s-a întâmplat aseară?

Ce am făcut?

Unde e ea?

Oare a fugit?

Nu, nu ar fi putut. Wayne era la post, nu ar fi lăsat-o să plece.

Încerc să-mi adun gândurile, dar mintea îmi joacă feste. O imagine începe să prindă contur: poate că Bruna stă ascunsă undeva în casă, tremurând de frică. Alung gândul, încercând să mă conving că nu i-am făcut nimic rău. Dar hârtiile împrăștiate și telefonul spart spun altceva.

Dacă nu-mi amintesc nimic, atunci fizic nu aș fi putut să fac ceva, nu?

Părul mi se ridică pe ceafă doar la gândul că m-aș putea înșela. Nu am simțit niciodată așa ceva înainte. Nici măcar nu știu cum mă comport când sunt beat. De obicei, toți ceilalți sunt cei care vin la mine, nu invers.

Mă ridic, simțind cum lumea începe să se învârtă în jurul meu. Mișcarea bruscă îmi face capul să pulseze de durere și aproape că mă prăbușesc înapoi pe pat. Mă sprijin de perete, respir adânc, încercând să-mi recapăt o urmă de claritate.

Mă clatin și încep să o caut. La etaj nu găsesc niciun indiciu că ar fi fost recent pe acolo. Asta doar intensifică tensiunea care îmi strânge pieptul într-o gheară de gheață.

Cobor scările și aud clar două voci: doamna Anderson și Bruna. Nu plânge și nu tremură de frică, ceea ce mă liniștește puțin. În living, văd perna și pledul ei, așezate cu grijă pe canapea. Descoperirea îmi provoacă o senzație amestecată de ușurare și îngrijorare.

De ce a dormit aici?

Vocile vin din bucătărie. Îmi aranjez repede hainele în oglindă, încercând să par cât de cât prezentabil, și mă îndrept într-acolo, în speranța de a găsi răspunsuri la întrebările care mă macină.