The Perfect Storm

17

– Încă nu înțelegi că în „armura ta impenetrabilă" sunt de fapt multe crăpături.

Dacă până acum credeam că nu am puterea să-l privesc în ochi, că nu am curajul să-i spun ceva, o singură frază de-a lui a aprins în mine un foc alimentat de furie și dezamăgire de proporții cosmice. Și dacă înainte mă aflam în fața unei alegeri, acum nu mai e cazul. Mai bine ard, decât să mă sting.

– Cum?! – mă ridic în fața lui, pentru că stând jos nu aș putea exprima ceea ce simt în acest moment. – Despre ce armură vorbești? Stau în fața ta complet vulnerabilă. Oh, scuze, încă mai am șosetele pe mine, – mă urc pe pat și scot telefonul din locul unde îl ascunsesem. Dacă nu fac asta acum, cu siguranță îmi va aduce necazuri mai târziu. – Gata! Nu mai ascund nimic de tine, – îi înmânez gadgetul. Am reușit să-mi sun părinții doar o singură dată.

– De ce aveai nevoie de acest telefon? – nu pare surprins. Nici măcar nu se enervează, deși prin acest gest am încălcat condițiile contractului.

– Cu siguranță nu ca să fac ceva pe la spatele tău, – mă privește așteptând să continui confesiunea. – Nu voiam ca cineva să asculte discuțiile mele personale, care nu aveau legătură nici cu Kyle, nici cu tine.

– Înțelegi că nimeni nu urmărește telefonul tău non-stop. Este doar o măsură de precauție. Dacă voi avea vreodată vreo suspiciune, voi găsi cu ușurință ce-mi trebuie. Dar asta depinde și de tine.

– Asta nu mă scapă de senzația că fiecare mișcare îmi este urmărită, – senzație care mă paralizează. Mă sufocă, iar cu fiecare zi parcă strânsoarea devine tot mai puternică.

– Ai făcut alegerea corectă dându-mi telefonul acum. Dacă l-aș fi găsit eu, iar asta s-ar fi întâmplat sigur, totul s-ar fi terminat. Orice abatere de la contract înseamnă încetarea imediată a acestuia.

Prezența lui îmi displace profund, nu vreau să fie aici. Calmul lui s-a prăvălit ca un sac de nisip peste focul meu și l-a stins complet. Nu pot să-mi asum riscuri când mă aflu în fața cuiva care își permite să controleze viețile altora.

Tăcerea a fost mereu strigătul meu cel mai puternic. Și chiar acum, când am decis să nu mai rețin focul din mine, am realizat că acesta era doar un chibrit pe cale să se stingă.

– Fiecare abatere de la cerințele mele, ascunderea oricărei mici detalii legate de contract va duce la același rezultat. Nu voi repeta asta, pentru că știu că ai înțeles foarte bine din prima.

– Îmi vei da tot ce am nevoie. Știi asta, pentru că prețul este prea mare, – privirea lui pătrunde adânc în sufletul meu, dar o suport cu ușurință. Nu mai am nimic de ascuns. Trebuie să supraviețuiesc și să uit.

– Singurul lucru pe care ți-l pot oferi este dezgustul și ura, – tocmai se pregătea să plece, dar cuvintele mele l-au oprit. În contract nu era specificat cum trebuie să-i vorbesc. Harry Freeman poate suporta adevărul. Nu mai am de gând să ascund nimic.

– În ură există totuși o doză de respect, – nu se întoarce spre mine, dar parcă îl văd în fața ochilor cu expresia lui familiară. Zâmbetul acela ușor batjocoritor și aceiași ochi reci și goi. În acei ochi parcă n-a fost niciodată viață.

– Cât timp va mai dura totul? Cât de aproape ești de a-ți atinge scopul? – ignor cuvintele lui fără sens. Respectul și Harry Freeman sunt la nivele diferite ale ierarhiei.

– Aproape, – ușa se închide în urma lui, lăsându-mă singură cu sentimentul că am pierdut din nou.

Voiam să-i spun ce cred despre el. Eram hotărâtă să ard, nu să mă sting. Calmul lui este ca un tsunami provocat de un cutremur. Mi-a inundat lumea, m-a lipsit de aer și de orice șansă de a mă reaprinde. Am acceptat înfrângerea, am înghițit amărăciunea și merg mai departe. Trebuie să supraviețuiesc și să uit.