The Perfect Storm

41

Pov Bruna

Când mi-a spus azi dimineață că nu-și amintește nimic, am simțit o ușoară frustrare. Şi-a cerut iertate, și eu i-am crezut sinceritatea. Ochii lui verzi, ca smaraldul, nu puteau minți – erau prea clari, prea sinceri. Nu mă așteptam să repete scuzele și astăzi, dar a făcut-o. Cuvintele mi-au scăpat înainte să le gândesc.

Te-am iertat deja.

Nu știu ce m-a făcut să spun asta – poate prăjitura perfectă a doamnei Anderson sau povestea despre Osborne, care m-a făcut să-l iubesc și mai mult. Dar, dintr-un motiv oarecare, voiam să știe asta. Acum trebuie doar să nu încep să mă învinovățesc pentru ce am spus.

Am ieșit pe balcon să verific vremea și să decid ce să îmbrac pentru cursurile de seară. Deschizând ușa de sticlă, am simțit imediat o adiere ușoară care mi-a atins părul. Afară se încălzise vizibil: soarele lumina generos totul în jur, iar verdele de dincolo de gard părea și mai viu și mai intens.

Am inspirat adânc aerul proaspăt, încărcat cu aromele primăverii, și inima mi s-a umplut de o bucurie liniștită. Ziua aceasta părea specială, în ciuda îndoielilor și neliniștilor care îmi chinuiau sufletul. Adierea blândă care îmi mângâia pielea îmi aducea o senzație de libertate și ușurință. Mi-am dat seama că pot respira liber. Totul, pentru o clipă, devenise clar și simplu, la fel ca această zi însorită.

Am mers spre oglindă ca să mai arunc o privire la ținuta mea. Purtam o rochie albă, lejeră, care aluneca ușor pe corp, subliniindu-mi fiecare mișcare. Deasupra ei, am pus un sacou bej, larg, care adăuga o notă de neglijență, dar și de eleganță. În picioare aveam niște adidași albi, cu dungi gri, și șosete înalte, adăugând un strop de confort și stil sportiv. Părul îmi era desfăcut și ușor ciufulit, căzând liber pe umeri.

În Londra trebuie să apreciezi zilele călduroase. Am ales rochia asta pentru că nu știu când va fi următoarea ocazie să o port. Vremea aici e imprevizibilă și astfel de momente nu trebuie ratate.

După ce m-am asigurat că totul arată armonios, am luat geanta cu laptopul și am ieșit din cameră. Am decis să plec mai devreme, ca să petrec puțin timp cu Osborne. N-aș vrea să se supere pe mine – nu am prea multe perechi de pantofi.

Când am ieșit din cameră, am dat peste o scenă la care nu mă așteptam deloc. Harry, care abia ieșise din camera lui, stătea în fața mea, iar picăturile de apă încă sclipeau pe părul lui umed. Își ștergea părul cu un prosop și nu m-a observat imediat.

Pantalonii lui de trening gri atârnau pe șolduri, dezvăluind un tors bine definit. Mușchii abdomenului se conturau în pătrățele perfecte, de parcă erau sculptați de un artist. Pe clavicule, abia vizibile, dar expresive, se înălțau tatuaje în formă de păsări în zbor – păreau aproape vii, ca și cum ar putea să zboare în orice clipă.

Privirea mea a alunecat necontrolat mai jos, observând ramurile desenate care îi învăluiau șoldurile, atingându-i ușor liniile corpului. Acest model artistic se armoniza cu liniile naturale ale mușchilor, creând un contrast captivant și subtil.

Dar cel mai fascinant era cum picăturile de apă, care încă străluceau pe pielea lui, amplificau contrastul dintre tatuaje și corp.

— Scuze, nu voiam să te fac să te simți inconfortabil.

Îmi ridic privirea spre chipul lui și observ un zâmbet obraznic care începe să i se formeze pe buze. O gropiță mică îi apare pe una dintre obraji, făcând expresia lui și mai fermecătoare. În acel moment, cu o mică întârziere, realizez că îmi mușc ușor buza, semn clar că m-a impresionat.