The Perfect Storm

11

Pe parcursul tuturor celor trei cursuri, Jude nu s-a îndepărtat de mine nici măcar un pas. Era ca o umbră care te urmărește peste tot. Nu m-ar surprinde dacă m-ar urma chiar și la baie. Conștientă de asta, încerc totuși să nu-mi exprim iritarea—Jude își doar îşi face treaba. Să mă supăr pe el ar fi nedrept și inutil, pentru că el doar urmează ordinele.

Rose nu a mai adus vorba despre acest subiect. Noi trei ne-am cufundat într-o conversație despre lucruri mărunte, ca și cum am fi fost prieteni vechi care se cunosc de o viață. Păream trei studenți obișnuiți care se bucură de anii de facultate, absorbiți de grijile și bucuriile zilnice. Dar printre noi se ascundea un impostor, care juca rolul studentului obișnuit mai bine decât toți. Abilitatea lui de a se preface era uimitoare, iar uneori chiar și eu uitam că este un lup deghizat în blană de oaie.

— Bruna, mai mergem? — întreabă Rose cu o ușoară nesiguranță.

— Eu și Bruna avem o tradiție. În fiecare luni, după cursuri, luăm cina la "The Golden Chippy", — îi explică lui Jude, dar cuvintele ei sunt mai degrabă adresate mie.

Am uitat complet că, pe lângă obligațiile impuse de contract, mai am și o viață personală, plină de tradiții amuzante și uneori ridicole. Una dintre aceste tradiții a fost inventată de mine și Rose după o tentativă eșuată de a renunța la fast-food. S-a întâmplat într-o luni, când am încercat să pregătim carne după o rețetă de casă care promitea „Cele mai bune aripioare de pui pe care le-ai gustat vreodată". Rezultatul? Am stricat carnea, transformând-o într-o mâncare prea sărată și uscată. De atunci, am decis că nu ne mai chinuim nici pe noi, nici pe săracele găini, și că în fiecare luni ne vom răsfăța la "The Golden Chippy", fără să ne gândim la cât de nesănătos este.

Această tradiție a devenit o parte importantă din viața noastră, un fel de ritual pe care îl încălcăm doar în cazuri excepționale, cum ar fi dacă una dintre noi pleacă din oraș sau dacă Rose decide brusc să țină o dietă. Din fericire, dietele ei nu durează de obicei prea mult, și revenim rapid la programul nostru obișnuit. Această cină săptămânală a devenit momentul nostru de relaxare, în care ne bucurăm de compania celuilalt și de mâncarea incredibil de gustoasă, dar nesănătoasă.

— Bruna mi-a promis că mă ajută să mă pregătesc pentru sesiunea de primăvară, — Jude se pune fața mea, — Dar nu vom încălca tradițiile.

— Dar... — intervine prietena mea, — vezi tu, este doar pentru noi două. Niciodată nu facem excepții.

— Ne descurcăm noi, — ridică din umeri.

— Poate altă dată, i-am promis cu adevărat că-l ajut, — trebuie să pun capăt acestei absurdități.

Dacă insistă, Rose va începe iar să aibă îndoieli.

— Știi cât de mult înseamnă asta pentru mine, — insistă prietena, iar în vocea ei se simte o notă de îngrijorare. Încep să bănuiesc că în spatele cuvintelor ei se ascunde ceva mai profund, dar nu înțeleg ce.

— Evans te așteaptă, nu-i așa? — fraza lui o debusolează pe Rose, și pentru o clipă, în ochii ei apare confuzie. Acum totul îmi devine clar.

— Am auzit de nerăbdarea lui, așa că nu te vom reține, — spune Jude, apucându-mă de încheietură și conducându-mă decis.

Arunc o ultimă privire plină de regret spre Rose, simțind cum cuvintele nespuse plutesc în aer. Dar momentul este pierdut, și ne pierdem în mulțimea de studenți, ca și cum ne-am fi dizolvat în zgomotul și agitația coridorului universitar.

Totul pare nebunie. Mă simt trasă în două direcții, fără drept de alegere. Cine trage mai tare, acela mă va avea. Dar știu cine ar fi dispus să-mi rupă mâna pentru a obține ce vrea.