The Perfect Storm

28

Pov Harry

Nu este deloc ceea ce mă așteptam să văd. Am coborât după ce am auzit zgomotul de la parter. Erling plecase de mult timp, doamna Anderson la fel, iar agenții de securitate nu intră în casă decât dacă e absolut necesar. Ar fi trebuit să-l lase pe Osborne afară, așa că am presupus că ușa a rămas deschisă și câinele a intrat în casă. Nu era prima dată când se întâmpla asta. Jur că băiatul ăla s-a născut într-un lift.

Dar, spre surprinderea mea, nu era Osborne. Ascuns în umbră, stăteam cu fața lipită de tocul ușii. Umezeala de la ploaie se transferase de pe hainele ei pe covor, picăturile căzând în tăcere pe podea. Sub cortina ploii, ea se agita tăcută, ca o albină într-un stup, scăpând de hainele ude. Mișcările ei erau ca niște acorduri nervoase într-o simfonie a neliniștii. Părea că ar putea face totul mai repede și mai sigur, dar în loc de asta, fiecare gest al ei părea grăbit și dezordonat. Acea lentoare mă irita.

Ochii mi-au căutat automat cele mai mici detalii ale înfățișării ei, căutând ceva care să mă îndepărteze de ea. Mi se părea că sprâncenele ei sunt puțin prea joase, de parcă umbrele veșnice ale ploii lăsaseră o amprentă pe fața ei. Buzele, de obicei jucăușe și vibrante, păreau acum să-și fi pierdut veselia. Era prea înaltă. Întotdeauna mi-au plăcut fetele mai scunde. Un bust mic, un corp subțire. Părul ei creț, închis la culoare, părea că vrea să rețină ultimele picături de ploaie, ca o cărare secretă ce duce spre un alt tărâm, cunoscut doar de vânt și șoaptele frunzelor. Dar era departe de idealul pe care l-am avut întotdeauna în minte. În ochii mei, fetele blonde, cu părul drept și ochii albaștri, păreau mai atrăgătoare.

Tocmai de aceea, mi se părea absurd că privirea mea era atrasă magnetic de ochii ei căprui. Erau ca o enigmă pe care încercam să o deslușesc de fiecare dată când ne priveam, ca o mozaică care se construia pentru prima dată. Ochii ei păreau să ascundă povești nespuse, adânc îngropate în sufletul ei. Îmi plăcea provocarea pe care o citeam în privirea ei. Era al naibii de atrăgătoare.

Încercam să-i găsesc defecte, de parcă ar fi fost sarcina mea să le dezvălui. Dar toate acestea erau doar încercările mele de a mă înșela pe mine însumi. O iluzie. Adânc în interiorul meu, înțelegeam că îmi place mult mai mult decât mă așteptam. Nu ar fi trebuit să mă atragă deloc. Dar în cazul ei, chiar și standardele perfecte păleau în fața farmecului ei unic.

Dacă aș fi văzut-o într-un club de noapte, într-un restaurant sau pe stradă, nici nu aș fi remarcat-o. Fata nu s-ar fi evidențiat deloc din mulțime. Și nici nu ar fi dorit să atragă atenția mea. Mă îndoiesc că ne-am fi intersectat vreodată, în vreun context. Suntem din lumi prea diferite. Cu fiecare zi în care este aici, tot mai mult îmi doresc să nu ne fi întâlnit niciodată. Vreau să plece.

Toate aceste „imperfecțiuni" o fac deosebit de interesantă și atrăgătoare. Nu intenționam să mă lupt cu stereotipurile acceptate despre frumusețea „ideală", dar tot ceea ce mi se părea obișnuit începea să se destrame în fața acestei fete încăpățânate, cu ochii căprui.

Mintea mea încerca să mă abată de pe acest drum, ca un gardian la intrare, dar deja simțeam cum această barieră se prăbușește. De aceea, trebuie să plece.

– Unde ai fost? – ies din umbră, – De ce ești toată udă? – mă apropii de ea să o ajut. Se chinuie cu acea jachetă în mâini, ca un copil.

Vocea mea a speriat-o. Privirile noastre s-au întâlnit din nou. Ochii ei erau ca o licurici în pădurea întunecată. Chiar și în mintea mea sună cumva gol și neputincios când încerc să-mi justific sentimentele cu o sticlă de whisky. Dar în privirea ei nu era acea „provocare" care îmi plăcea atât de mult.