The Perfect Storm

42

Am ajuns pe o stradă mărginită de case înalte din cărămidă, construite aproape una de alta, cu fațade înguste și ferestre de modă veche. Casa bunicii lui Jude arăta ca scoasă dintr-o carte poștală: cu două etaje, din cărămidă roșie, înconjurată de tufe tăiate cu grijă și flori în curtea din față. Soarele de seară auria acoperișurile caselor, iar o adiere rece făcea atmosfera plăcută.

La colț, se afla o mică băcănie cu un semn decolorat. În depărtare, un parc verde cu alei de plimbare și terenuri de sport atrăgea râsete vesele ale copiilor.

Părea că aici timpul s-a oprit. Nu există agitație, iar viața curge într-un ritm liniștit și previzibil.

— I-ai spus bunicii că nu vei veni singur?

— Nu-ți face griji, — răspunse Jude, făcând un gest relaxat cu mâna. — Ea mereu gătește ca și cum ar aștepta o întreagă armată la cină.

— Stai puțin, — îl opresc. — Și dacă azi nu așteaptă musafiri?

— Așa zi nu există, — zâmbește el. — Nu-ți face atâtea griji. O să-i placi.

Îl urmez pe aleea pavată care ducea spre ușă. Liniștea era întreruptă doar de foșnetul frunzelor aduse de vântul ușor. Curtea din spatele casei mi-a atras atenția.

Era acoperită de verdeață. În mijloc trona un copac bătrân cu o coroană bogată. Pe una din ramurile sale groase atârna un leagăn improvizat, făcut dintr-o anvelopă veche. Leagănul se mișca ușor în bătaia vântului, adăugând farmecul locului.

— Aș vrea să rămân aici pentru totdeauna, — am spus, inspirând atmosfera calmă.

— Nu-ți recomand, — spuse Jude zâmbind ștrengărește.

— Vezi fiara aia mare? — îmi șoptește, arătând spre copac. — Din cauza lui mi-am fracturat aproape toate oasele când eram mic.

— Nu vrei să împărtășești acest loc minunat cu mine, — l-am tachinat.

— Nu, serios, — își ridică mâneca. — Uite, am și o cicatrice din cauza lui, — îmi arată o urmă lungă și subțire pe braț.

— Crezi că problema e copacul sau cine s-a urcat în el? — nu m-am putut abține să nu zâmbesc.

— E clar, copacul, — râde Jude. — Bunica amenința mereu că îl va tăia, dar eu și bunicul l-am apărat până la final.

— Apărai un dușman?

— Fără dușman nu aș fi putut să-mi arăt curajul. Trebuia să cuceresc vârful.

— Și ai reușit?

— Da, — dă el din cap mândru. — Dar doar pentru puțin timp. De acolo vine și cicatricea. A fost o bătălie grea.

Soarele apunea încet, colorând cerul în nuanțe delicate de roz și auriu. Umbrele copacilor se alungeau, creând modele ciudate pe pământ.

Jude deschide ușa, iar eu rămân cu gura căscată. Sub picioare simt un covor verde, moale, dar uzat, cu modele complicate. Culoarea sa amintea de verdeața estompată, umbrită și obosită pe alocuri. Pe pereți erau atârnate tablouri, cu rame din lemn închis la culoare, contrastând cu lumina difuză a lampadarelor din sticlă, care arătau ca niște petale de flori. Acestea creau o lumină magică, jucându-se cu umbrele de pe pereți.

Pe lângă tablouri, decorul includea elemente cu motive africane: măști sculptate din lemn și panouri textile colorate cu modele geometrice.

La intrare, în centrul atenției, se afla o oglindă mare, cu o ramă sculptată cu măiestrie, care părea să se contopească cu interiorul. Un dulap vechi pentru încălțăminte, din lemn de mahon, cu sculpturi delicate, adăuga un aer de mister, de parcă ascundea multe povești.