The Perfect Storm

15

– Ce? Nu, Harry, nu poți face asta!

– Ba da, pot, – un zâmbet sinistru îi apare încet pe față, provocându-mi fiori pe șira spinării. Simt cum tensiunea din cameră crește la maximum, ca așteptarea unui fulger în întuneric. – Ai încălcat condițiile contractului. Ți-am spus că vor fi consecințe.

– Începuse să-mi placă să fiu în preajma ta, – spune el, în timp ce îmi aranjează o șuviță de păr în spatele urechii. Atingerea lui îmi provoacă un dezgust profund, dar nu mă retrag, deși frica îmi inundă pieptul. Trebuie să-l conving că nu poate fi acesta sfârșitul.

– Nu am încercat să ascund întâlnirea cu Kyle. Pur și simplu nu voiam să vorbesc despre asta, – vocea îmi este mai slabă decât de obicei, fiecare cuvânt îmi iese cu greu, tensionat. – Nu am vrut să-ți spun, pentru că umilirea lui Kyle e exact ceea ce aștepți. El nu merită asta.

Vorbele mele sunt calme, dar hotărâte, încercând să-l fac să înțeleagă ce simt. Privirea mea trece de la fața lui la podea, apoi din nou la ochii lui, sperând că sinceritatea mea va avea vreun efect.

– Dacă aș fi acceptat să plec cu el, m-ar fi protejat de Jude și de tine. Dar nu eu am nevoie de protecție, ci el. Sunt aici, în casa ta, chiar dacă e ultimul loc în care aș vrea să fiu. Știam că Jude îți va spune totul.

– E prea târziu pentru adevăr, Bruna, – chipul lui e complet lipsit de emoții.

Harry se pregătea să plece, dar nu l-am lăsat să o facă. Într-un gest de disperare, l-am prins de încheietura mâinii, simțind cum inima îmi bate sălbatic în piept. Privirea lui surprinsă se oprește pe mâna mea.

– Comportamentul meu doar l-a convins că nu sunt forțată să fiu cu tine. Am ales de bunăvoie să plec cu Jude. Nu asta îți doreai? – cuvintele îmi ies greu, dar încerc să par cât mai sigură pe mine, deși fiecare frază mă costă enorm.

El rămâne impasibil, iar vocea lui sună ca un verdict. – Ai auzit bine. Contractul este anulat, – tonul lui este rece și categoric, de parcă toate eforturile mele au fost zadarnice.

Harry Freeman stătea în fața mea, învăluit în întuneric și cruzime. Ochii lui verzi, profunzi ca niște lacuri înghețate, străluceau în lumina palidă. Privirea lui pătrunzătoare parcă îmi cerceta sufletul.

Nu apuc să spun nimic, deoarece zăresc o figură neagră în spatele lui. Inima îmi sare o bătaie. Clipesc de câteva ori, încercând să mă conving că nu e doar o iluzie. Imaginea e atât de reală încât încep să mă îndoiesc de propriile simțuri.

– E cineva acolo, – șoptesc, arătând spre ușă, temându-mă să fiu auzită de cineva în afară de el.

Privirea lui Harry devine instantaneu concentrată. Se întoarce brusc, poziționându-se între mine și amenințare. Un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat în negru, iese din umbră. Ne observă și, fără să piardă niciun moment, se îndreaptă rapid spre noi.

– Bruna, fugi sus! – vocea lui Harry răsună tare și hotărât, tăind prin vuietul panicii din capul meu. El încearcă să-l oprească pe bărbat, dar cuvintele lui mă fac să îngheț de frică.

– Bruna! – vocea lui disperată și hotărâtă mă trezește din șoc. De parcă aș fi într-o transă, încep să mă mișc, deși fiecare pas pare greu și lent.

Bărbatul în negru îl lovește pe Harry în față, iar acesta se clatină, abia reușind să-și mențină echilibrul. Îl văd cum cade la pământ, iar bărbatul continuă să-l lovească fără milă, fără să-i lase vreo șansă de a se apăra.

– Nu, te rog! – țip, panica și frica mea se transformă într-un strigăt disperat. Știu că cuvintele mele sunt inutile acum. Nici nu-mi mai amintesc când au fost de vreun ajutor pentru mine.