The Perfect Storm

6

– Ați mai fost în Luton? – întreabă șoferul, după ce am mers deja douăzeci de minute.

– Nu, e prima dată. De obicei, zbor din Heathrow, – recunosc că acest lucru mă face să mă simt puțin neliniștită, pentru că nu cunosc deloc acest aeroport.

– E mai bine așa, – observă el expresia mea surprinsă și continuă, – Acolo totul este mult mai logic și mai clar. O să îți fie mai ușor să te descurci.

– Sper să fie așa, – mă uit la ceas și realizez că voi ajunge mult mai târziu decât planificasem.

Ne îndreptăm spre un cartier rezidențial, unde casele se întind pe o distanță infinită. Teoretic, ar trebui să fim deja aproape, dar zonele locuite nu se mai termină. De obicei, așezările sunt departe de locurile unde avioanele zboară la altitudine joasă, ceea ce pare puțin ciudat. Decid să verific pe hartă unde ne aflăm.

Cu surprindere, observ că mai sunt încă o sută de kilometri până la aeroport și că am mers în direcția greșită tot acest timp. Îmi tremură involuntar mâinile. Nu știu cum să reacționez. Nu avea cum să greșească drumul. Problemele cu aplicația îmi amplifică paranoia. Nu poate fi o coincidență. Gândul că am fost, probabil, răpită îmi taie respirația. E din ce în ce mai greu să respir.

Mintea mea este copleșită de gânduri, dar unul singur pare rațional: trebuie să îi trimit lui Kyle locația mea. El se va descurca rapid și mă va ajuta.

Nu apuc să fac nimic. Șoferul îmi smulge telefonul din mâini, aruncându-l pe scaunul din față. Aud un clic și înțeleg că toate ieșirile din această situație s-au evaporat. A blocat ușile.

– Am sperat să scap fără asta, – oftă bărbatul, punându-și o mască.

– Lasă-mă în pace! – strig, aruncându-mă înainte, încercând să-i distrag atenția. Dacă ne oprim, va fi mai ușor să scap din mașină. Trebuie să fac asta cu orice preț.

Îmi stropște fața cu spray, obligându-mă să mă retrag. Plămânii mi se umplu cu fum iritant și încep să tușesc. Dar aceasta se oprește repede. Mă cuprinde o amețeală bruscă, zgomotul din cap devine insuportabil, iar corpul meu nu mai ascultă de mine.

***

Speranța că este doar un coșmar s-a risipit. M-am trezit nu acasă. Mă durea capul și corpul, iar ochii mei nu se puteau obișnui cu lumina orbitoare. O cameră spațioasă, cu un pat în mijloc, unde mă aflam. Feronerie panoramică, înlocuind una dintre pereți, umplea camera cu o lumină strălucitoare de dimineață. Asta înseamnă că am pierdut zborul. Nimeni nu ar fi trebuit să observe absența mea, așa că nimeni nu știe că am dispărut. Le va lua timp să realizeze asta. Trebuie să găsesc o ieșire urgent!

Nu am pe mine jachetă sau pantofi, dar restul lucrurilor sunt aici. Nu permit fricii să mă copleșească. Gândesc la orice altceva ca să mă distrag. Trebuie să rămân lucidă, iar ea nu îmi va permite.

Observ o ușă și mă aproprii pe vârfurile degetelor de ea. Nu trebuie să mă audă. Întorc încet mânerul și sunt fericită când se deschide fără efort. Ușa e deschisă! Ies în hol și îl inspectez înainte de a continua. Dacă m-a răpit un nebun, atunci este destul de bogat. Asta mă sperie și mai mult. Sunt atât de multe uși, încât mă tem să nu aleg greșit. Nu știu ce să fac. Panica începe să mă cuprindă, iar eu îmi mușc nervos buzele. Trebuie să aleg una.

Sunt trei uși. Ușa din stânga nu îmi inspiră încredere, deși nu am un motiv vizibil pentru asta — doar o intuiție. Ușa din mijloc este mai mare și pare să ducă spre un dormitor. Sigur că asta nu poate fi o alegere bună. Rămâne ușa din dreapta. Sper că această ușă va fi salvarea mea. În ultimul moment, îmi amintesc că intuiția mea m-a dezamăgit mereu și totuși aleg ușa din stânga. E închisă.