The Perfect Storm

32

– Faptul că nu voi mai lucra cu el, Evans a l-a primit destul de calm. A plecat fără să ceară explicații. Bănuiesc că și el înțelesese totul, – începe brusc Harry.

Inima îmi bate mai tare când aud numele lui.

– S-am întâmplat ceva cu Kyle? – întreb, îngrijorată.

– Este bine. Nu-ți fă griji, – răspunde el, iar mușchii maxilarului i se încordează. Se întoarce pentru o clipă, de parcă nu ar vrea să-i văd reacția.

Nu înțeleg cum schimbarea atitudinii lui față de mine ar putea avea legătură cu Kyle. Așteptarea adevărului mă umple de neliniște, un sentiment adânc de teamă mă bântuie. Așa e mereu lângă Harry.

– Evans era ambițios și voia să demonstreze că e mai bun. Știa câteva lucruri despre afacerile mele, dar nimic care să-mi dăuneze dacă ar fi dezvăluit ceva. Dacă ar fi știut lucruri mai grave, nu l-aș fi lăsat să plece așa ușor, – Harry ridică din umeri nonșalant. – Nu am avut de ce să mă îngrijorez, așa că nu am mai urmărit ce face după ce a plecat.

Absorb fiecare cuvânt ca un pământ uscat ce așteaptă ploaia, sperând că vor clarifica confuzia din mintea mea.

– Poate a încercat să-și facă propria afacere sau să se alăture altora, dar ambiția lui exagerată i-a speriat pe toți. Nu e ceva apreciat în domeniul nostru. Mai ales când asta e tot ce avea.

Harry oftează adânc, scuturând din cap, ca și cum ar fi îndoielnic. Sau poate vrea să mă facă să cred asta. Nu știu ce așteaptă de la mine, dar rămân tăcută.

– Te rog, – Harry își scoate paltonul de cașmir și îl așterne pe nisip. În câteva secunde, materialul negru este invadat de fire de nisip.

– Nu vei mai putea purta niciodată asta, – spun uimită, – decât dacă vrei să lași urme de nisip la fiecare pas.

– Nu-i nimic, – un colț al buzelor lui se ridică ușor.

– Să știi că, dacă la fiecare pas cade nisip de pe tine, lumea va crede că ești o vrăjitoare bătrână care a pierdut elixirul tinereții, – zâmbesc și mă așez pe marginea paltonului.

Un râs răgușit răsună lângă mine, și tresar surprinsă. Mă întorc să mă asigur că Harry este cel care râde cu atâta poftă.

Ochii lui strălucesc acum mai intens, ca niște stele care se aprind pe cerul nopții. Gropițele din obraji i se adâncesc, făcându-l și mai atrăgător.

Încerc să-mi stăpânesc zâmbetul, dar este imposibil. Privirea lui mă face să tremur, iar buzele mele încep să tremure de nerăbdare. Niciodată nu m-a privit așa. Îmi întorc capul, ascunzându-mi zâmbetul.

Nu are niciun drept să mă facă să mă simt așa. Dar nu-i pasă de reguli.

Inima începe să bată mai tare și nu pot controla asta. Poate subconștient percep asta ca pe o victorie. Am reușit să-l fac pe Harry Freeman să râdă la o glumă copilărească. Și, totuși, îmi doresc să păstrez acest moment în amintire pentru totdeauna.

– Ce s-a întâmplat mai departe? – mă întorc spre el, cu o expresie serioasă, ca și cum nu aș fi zâmbit cu câteva secunde înainte.

– A încercat să-și demonstreze superioritatea și a eșuat, – buzele lui se lasă în jos, iar el devine din nou același Harry de care sunt obișnuită.

– În afaceri, conexiunile sunt cheia. Ele îți deschid uși către resurse și oportunități noi. Cei care sunt în afacere de decenii au astfel de relații, altfel nu ar fi supraviețuit. Hannes Vanderspiel era unul dintre acei oameni. Dacă erai cu el, aveai acces la tot.