The Perfect Storm

24

Pov Harry

Bruna mă trage ușor de cămașă, cu o insistență blândă, și mă întorc spre ea. Spre surprinderea mea, nu întâlnesc privirea hotărâtă, maronie, care ar fi gata să-mi demonstreze că greșesc. Ochii ei sunt pierduți, par speriați, iar eu nu pot înțelege cum de a apărut această schimbare bruscă de emoții. În mine se aprinde un conflict interior ce nu se stinge.

Ochii ei străluceau ca niște diamante din cauza luminii dansante din încăpere. Era pe punctul de a plânge. Mi-am încruntat sprâncenele, uitându-mă în jur, căutând motivul lacrimilor adunate în colțul ochilor ei. Nu înțelegeam cine a reușit să o rănească, căci am fost distras doar câteva minute.

Arunc o privire spre scări și, în sfârșit, descopăr motivul. Tomlinson e aici. Niciodată nu am fost atât de bucuros să-l văd. Când mă vede, zâmbetul meu devine și mai larg. Știu că va face tot ce trebuie.

– Harry, nu pot... – șoapta ei ștearsă mi-a șters expresia de pe față.

Am strâns pumnii, simțind cum furia se aprinde în mine. Privirea confuză a Brunei mă enerva, pentru că înțelegeam clar că asta ar putea distruge toate planurile noastre.

Cu câteva minute în urmă, chiar această fată îmi demonstra că va reuși. Era încăpățânată și sigură pe sine, doar pentru a-mi arăta că poate. Și acum, aceeași fată stătea în fața mea și îmi arăta contrariul.

Cu toate acestea, în loc să-mi exprim furia, am luat o respirație profundă și m-am stăpânit. Nu-mi pot permite asta.

Am privit-o, încercând să-mi amestec determinarea cu compasiunea în ochi. Știam că are nevoie de sprijinul meu, și exact acum, emoțiile mele trebuiau să cedeze în fața nevoilor ei. M-am străduit să-mi înmoaie expresia feței, ca să nu observe furtuna din interiorul meu.

– Bruna, – i-am acoperit fața cu palmele, protejând-o de privirile celor din jur, – M-ai făcut să cred că vei reuși. Și eu nu prea cred în multe lucruri.

Ochii ei păreau să contrazică cuvintele. Dar va reuși. Nu are de ales.

– Eu... – nu știa ce să spună și a privit în altă parte.

– Uită-te la mine, Bruna, – am insistat, pentru că doar așa ar putea să-și adune puterile – Ești actriță, îți amintești?

Ochii ei căprui m-au privit din nou. Reflectau o amestec de frică și speranță. Am văzut o scânteie de speranță în ele și am înțeles că trebuie să continui.

– Imaginează-ți că suntem într-un film siropos pentru adolescenți. Eu sunt băiatul rău, iar tu ești fata bună. Toată lumea știe că meriți tot ce e mai bun, dar tu nu îți dai seama. Ești orbită de dragostea pentru cineva care nu merită. Dar, în timp, vei deschide ochii și vei înțelege că alături de tine a fost mereu un nenorocit. Apoi, prietenul tău cel mai bun, care te iubește nebunește, îți va oferi sprijinul său. Vei privi la el cu alți ochi și veți trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Dar până atunci, Bruna, ești sub vraja băiatului rău, – parcă am văzut sute de filme cu acest scenariu.

Noi. Când viața mea avea un sens. Când în ea era lumină.

– O să faci față acestui rol, nu-i așa?– am nevoie să aud un răspuns. Dacă spune "nu", plecăm imediat de aici.

Ca răspuns, primesc doar un gest nesigur din cap. Nu este suficient.

– Spune-mi asta, Bruna.

– Voi face față acestui rol, – a pus toată puterea în acea frază.