The Perfect Storm

10

Pe tot parcursul drumului, nu a scos un cuvânt. Deși eu am insistat să fie liniște, nu am reușit să mă relaxez. Acum mi se părea că l-am jignit cu vorbele mele și, deși acordul nostru nu fusese încălcat, simțeam că voi plăti pentru asta. Am imaginat diverse scenarii, toate având același sfârșit: Kyle fiind ucis chiar în fața mea. Această imagine mă bântuia ca o umbră, încercând să mă depășească. Erau regulile lui, și știam că le va schimba după cum îi va conveni. Nu îmi puteam permite să fiu indiferentă. El era maestrul, iar eu mă supuneam.

Cel mai dificil lucru era să înțeleg reacțiile lui. Le ascundea atât de bine, încât nu îmi rămânea decât să ghicesc la ce se gândește.

Când am ajuns la casă, așteptam de la el măcar un gest, dar el continua să tacă. L-am urmat docilă, încercând să nu-l supăr mai mult. Am realizat că trebuie să țin cont de faptul că este foarte sensibil, dacă cererea mea de a conduce în liniște l-a deranjat atât de tare.

A ieșit din mașină și l-am urmat. Am așteptat să scoată valiza din portbagaj și am continuat să-l urmez.

– Stai aici, – a spus el brusc.

Era cât pe ce să intru după el într-o încăpere ce părea a fi un garaj, dar m-a oprit la timp. Nici măcar nu am apucat să trec pragul să văd ce se află înăuntru.

Vocea lui era calmă, iar asta mă liniștea. Poate că lucrurile nu erau așa de rele cum mi le imaginasem.

Ușa din lemn de castan s-a închis în urma lui, lăsându-mă singură în fața casei sale, care se potrivea perfect cu vremea de afară: la fel de mohorâtă.

M-am uitat în jur și am admirat peisajul. Era cu adevărat impresionant. Casa era situată la marginea unei păduri nesfârșite, înconjurată de un gard înalt. Umbrele copacilor se jucau pe pământ, creând un dans fascinant între lumină și întuneric. Mi-am imaginat cum trebuie să fie vara, când razele soarelui străbat frunzele, umplând locul cu o lumină blândă.

Aspectul exterior al casei era uluitor – designul modern se îmbina armonios cu natura înconjurătoare. Ferestrele largi reflectau pădurea, accentuând senzația de unitate cu mediul natural. Casa și pădurea păreau a fi un tot unitar, completându-se perfect. Gardul înalt, acoperit parțial de plante agățătoare, estompa liniile rigide ale construcției.

Și totuși, casa avea un aer sumbru, reflectând parcă starea de spirit a proprietarului. Această adăuga o notă de mister, ca și cum ceva teribil mă aștepta dincolo de aceşti pereți. Prin pereții de sticlă puteai vedea umbrele din interior, sporind senzația de enigmă ascunsă în spatele fațadei.

Am făcut un pas înapoi pentru a vedea mai bine casa, dar am călcat pe ceva moale și am ridicat piciorul repede. Înainte să îmi dau seama ce era, un lătrat puternic a răsunat în jur.

M-am întors spre sursa sunetului și am văzut o creatură uriașă, neagră, cu ochi strălucitori și dinți dezgoliți, gata să mă sfâșie. Inima mi-a sărit în piept, și un țipăt înfricoșat mi-a scăpat de pe buze. Bestia mi-a susținut țipătul cu lătratul ei, iar eu am alergat spre mașină, rugându-mă să ajung la timp înainte ca dinții ei să pătrundă în pielea mea.

În cele din urmă, am reușit să deschid ușa mașinii și m-am prăbușit înăuntru, închizând-o repede după mine. Odată ce am fost în siguranță în spatele ușii închise, am realizat cât de tare m-am speriat. Inima încă îmi bătea nebunește, iar respirația îmi era sacadată, dar încetul cu încetul am încercat să mă liniștesc. Respirațiile adânci m-au ajutat să îmi stăpânesc tremurul din mâini și picioare, deși acestea continuau să vibreze ușor.

A trecut mai mult timp până am simțit cum pulsul îmi încetinește treptat. Gândurile, care mai devreme erau haotice, au început să capete o ordine mai logică. Am realizat că pericolul a trecut și am început să îmi revin. Amintirile cu ochii strălucitori și dinții dezgoliți erau încă proaspete, dar treptat se estompau, lăsând loc unui sentiment de ușurare. Stăteam în mașină, ascultându-mi respirația, încercând să îmi recapăt controlul asupra corpului și minții.