The Perfect Storm

14

– Nu era Jude, nu?

Am mers deja zece minute și liniştea devine tot mai apăsătoare. Dar mă îndoiesc că am avea ceva de discutat. Așa că prefer să rămânem în tăcere.

– Jude? – nu înțeleg despre ce vorbește.

– Nu plângeai din cauza lui? – întreabă el, încrețindu-și fruntea, iar vocea îi sună nesigur, de parcă ar avea îndoieli în privința propriilor cuvinte.

Îl privesc în secret. Degetele lui bat nervos pe volan, trădând o tensiune interioară. Privirea îi oscilează între drum și mine, ca și cum ar căuta confirmarea bănuielilor sale.

– Doamne, nu – neg cu capul, – doar nu Jude.

Se comportă uneori bruscat, dar să mă facă să plâng? Nu cred că ar fi posibil.

– Desigur, – scoate un râs răgușit, – dar trebuia să mă asigur. – Întoarce pe o stradă lăturalnică, iar eu încep din nou să mă tem pentru viața mea.

– Nu-mi vei spune adevărata cauză? – cuvintele lui mă surprind puțin.

– Am spus deja.

Harry își ține privirea câteva momente pe mine, apoi oftează, iar umerii îi coboară ușor. Revenind la drum, nu mai spune nimic, dar tensiunea lui este evidentă. Maxilarul îi este strâns, iar mâinile îi țin ferm volanul, şi pe articulațiile degetelor se vede paloarea.

Harry, în ciuda calmului său exterior, părea o coardă întinsă. Nu mai insista, dar se vedea că nu vrea să renunțe la gândul acesta.

Dar va trebui să o facă.

Am ajuns la un stadion impresionant, iar în jurul nostru viața era în plină desfășurare. Oameni îmbrăcați în culorile echipelor, albastru închis și alb-verde, umpleau fiecare colț. Atmosfera era ca în filme, fiecare personaj având o energie aparte.

Întunericul începea să coboare, iar mulțimea se transforma într-o mare de culori strălucitoare, cu tricouri, eșarfe și pălării amuzante. Oamenii, plini de anticipație și entuziasm, se îndreptau spre intrarea stadionului care se ridica deasupra noastră. Nu vedeam încă terenul sau tribunele, dar prezența lor se simțea în vuietul vocii și ecoul pașilor.

Judecând după numărul și entuziasmul celor adunați, astăzi urma să aibă loc un meci între cluburi de fotbal cunoscute. Încercam să-mi dau seama ce echipe se vor confrunta, dar nu reușeam să identific. Atmosfera se intensifica cu fiecare minut, iar eu simțeam cum emoția și așteptarea pătrund în aer, umplându-l de un electricitate aproape palpabilă.

– Să mergem! – vocea lui Harry mă scoate din gânduri. Nu aștepta un răspuns, ci mă apucă de încheietura mâinii și mă trage după el.

– Lasă-mă, mă descurc singură! – exclam, încercând să-i țin pasul. – Mă doare!

Totuși, se oprește și eu suspin de ușurare. Dar nu mi-a adus libertate – se pune în spatele meu și mă împinge ușor înainte. Ei, bine, e mai bine așa.

Spre surprinderea mea, nu ne îndreptăm spre intrarea principală, unde se formase deja o coadă considerabilă. În schimb, Harry mă conduce într-o altă direcție, unde erau mult mai puțini oameni.

– Unde mergem? – întreb, simțind cum o undă de neliniște se ridică în mine.

– Vei vedea, – răspunde el pe un ton scurt, vocea îi era calmă, dar se simțeau note de nerăbdare.

Facem stânga, unde se vede o altă intrare, fără nicio coadă. Harry deschide ușa cu încredere și mă lasă să intru prima.

– Bună ziua, domnule Freeman! – ne salută un bărbat la mijlocul vârstei cu un zâmbet prietenos. – Intrați, – adaugă el, întinzându-mi un ecuson. Harry îl ia și mi-l pune cu grijă la gât.