The Perfect Storm

45

Gândurile mă străpung mai profund decât mi-aș fi putut imagina. Înainte, nu găseam liniște în casa lui. Frica și neliniștea mă cuprindeau ca niște lanțuri care mă împiedicau să închid ochii noaptea. Mă simțeam prizoniera propriilor emoții, știind că el se află dincolo de un perete subțire. Prezența lui era ca o povară grea pe umerii mei; fiecare cuvânt și fiecare pas al lui reverberau în sufletul meu, provocând o furtună de nesiguranță și neliniște.

Dar totul s-a schimbat într-o clipă, când el, de parcă și-ar fi dat jos masca, mi-a mărturisit că a blefat. Nu avusese niciodată intenția să-i facă rău lui Kyle. În acea mărturisire era o ironie amară: frica, care părea atât de reală, s-a risipit ca ceața dimineața, sub primele raze de soare. Totuși, faptul că am crezut că un astfel de final era posibil a lăsat o urmă adâncă în mine. Sentimentul copleșitor al vulnerabilității și naivității mă face să tresar, dar acum pot măcar să respir mai ușor. Frica s-a retras, lăsând loc unor emoții și mai adânci.

Am fugit mult timp de acest gând, ca de un roi de albine gata să mă atace. Dar adevărul s-a dovedit implacabil: am fost „înțepată". În acel moment, am fost nevoită să recunosc, în sinea mea, că îl cred. Îl cred, în ciuda tuturor temerilor și îndoielilor, în ciuda acelei părți din mine care striga că este o nebunie. A admite asta era ca și cum aș fi pășit în gol, dar nu mai aveam cale de întoarcere.

Deși acum frica a dispărut, în locul ei au apărut alte emoții. Somnul vine la fel de greu. În fiecare seară, înainte de culcare, îmi revizuiesc din nou și din nou evenimentele zilei, analizând fiecare interacțiune pe care am avut-o cu el. Încerc să înțeleg dacă nu cumva îi permit prea mult, dacă nu trec acea linie fină, dincolo de care nu mai există iertare.

Cel mai mare dușman al meu sunt chiar eu. Gândurile, îndoielile și temerile continuă să se învârtă în mintea mea, nelăsându-mi pace. Chiar dacă prezența lui nu mă mai înspăimântă, noul val de emoții aduce cu el tot atâta neliniște. În fiecare dimineață mă trezesc simțindu-mă puțin mai încrezătoare, dar până seara mă întorc la aceleași gânduri nesfârșite, ca la un puzzle imposibil de rezolvat. Și acum știu că lupta nu s-a terminat. Pur și simplu, a căpătat o altă formă.

— Bruna! — brusc m-a strigat Jude, fluturând mâna în fața ochilor mei. — Te gândești prea mult.

— Da, scuze, — mi-am frecat ochii cu palmele, încercând să alung oboseala care se aduna în mine ca un nor greu. Cât de obosită eram de mine însămi! — Ce spuneai?

După acea seară, mi-am impus să evit întâlnirile cu el, dacă nu era absolut necesar. Pur și simplu nu pot. Nu pot să mă întâlnesc din nou cu persoana pe care am cunoscut-o acum o lună. Și asta e greșit. Totul ar trebui să fie diferit.

— Nu mai contează, — Jude s-a lăsat pe spate în scaun, fața lui luminându-se cu un zâmbet ușor, de parcă ar fi plănuit ceva șiret. — Vrei să-ți spun cum scap eu de gândurile neplăcute?

— Vreau, — mi-am trecut mâna prin păr, încercând să-l aranjez, mai mult din nervozitate decât din necesitate.

Astăzi plouă. Din nou. La fel ca în ultimele trei zile.

Picăturile curg pe fereastră, de parcă ar șterge urmele tuturor gândurilor mele, dar, de îndată ce mă întorc, ele revin, vii și stăruitoare.

— E simplu, dar funcționează, — a continuat Jude, tonul lui devenind mai conspirativ, de parcă urma să-mi dezvăluie cel mai mare secret al omenirii.

— Pur și simplu trimite-le la naiba, — a spus el pe un ton relaxat, ca și cum acesta ar fi fost cel mai evident sfat din lume.

— Jude! — m-am uitat instinctiv în jur, să mă asigur că nu l-a auzit nimeni, și n-am putut să mă abțin să nu râd. Era atât de absurd, încât devenea comic.