The Perfect Storm

35

– Arăți de parcă te duc la tăiere.

– Păi, – i-am răspuns eu, observând cum își dă ochii peste cap. – Aproape.

– Nu poate fi chiar atât de rău.

– Hai să nu repetăm discuția de dimineață, – de-acum eu mi-am dat ochii peste cap. – Am înțeles că înțelegem diferit cuvântul "rău".

– Ascultă, – Jude mă privește cu o oarecare îndoială. – Pot să-mi imaginez ce părere ți-ai făcut, dar te asigur că ceea ce facem noi nu e mai murdar decât ce fac "Meta" sau "Amazon". În afaceri, nu poți evita greșelile.

– Și ei răpesc și ucid oameni?

– Nu știu, dar noi nu facem asta, – observă el privirea mea critică și se grăbește să adauge. – În general. Da, au fost situații diferite, dar sunt mai degrabă excepții.

– Nu știu multe, dar și ce știu îmi e de ajuns ca să nu am încredere în tine. Înțeleg ce încerci să faci, dar prietenii nu se comportă așa, – am spus cu un oftat, privind pe geam.

– Nimeni nu avea de gând să-l omoare pe Kyle, – spune el cu grijă, observându-mi reacția. – Trebuia să accepți orice ar fi fost, și asta a fost prețul.

– De ce atât de brutal? – am întrebat disperată, ridicând mâinile. – Aș fi acceptat și fără șantaj, amenințări și captivitate.

– Acum toată lumea știe asta, – exclamă Jude, iritat. – Dar atunci nu puteam risca. Frica e un mod bun de a controla oamenii.

– De ce îmi spui asta? – l-am întrebat surprinsă.

– Pentru că la tine nu e vorba de frică, – spune el, strângând buzele. – Aflând adevărul, nu vei da înapoi, – tace pentru un moment, apoi adaugă: – Harry blufează.

– Știu, – am confirmat încet.

– Ți-a spus el asta? – am dat din cap, și Jude, încruntându-se, a continuat: – Atunci de ce ești tot așa de încordată?

– Cum ar trebui să reacționez? Ca și cum sunt într-o tabără școlară? – i-am răspuns ridicând o sprânceană. – Am plecat de lângă prieteni într-o casă izolată la marginea pădurii, trăiesc cu un străin și, pentru că nu am altă opțiune, trebuie să mă prefac că ne iubim pentru o vreme. Programul zilei, sarcinile scrise pe hârtie, ieșiri în oraș, teatru marțea...

– Dar recunoaște că aici e mai bine ca într-o tabără. Mâncare bună, fără gândaci, șofer personal. Și Harry, ca singura opțiune, nu e chiar așa de rău.

– Ești incorigibil, – am spus clătinând din cap. – Dar nu sunt atât de nebună încât să trăiesc într-o realitate inventată. Încă țin minte cum am ajuns aici, ce am semnat și ce am trăit.

– Înțeleg că nu poți închide ochii la tot asta, dar lasă-mă pe mine să o fac în locul tău.

– O, Doamne! – am exclamat iritată.

– Chiar te rog, – ridică el un deget. – Toată povestea cu Harry e doar un alt rol al tău. Ești actriță. Și nu-mi spune că nu.

– Viața nu e teatru.

– Serios? – a râs Jude. – Altfel devine plictisitoare. Și chiar și eu trebuie să joc diferite roluri.

– Oh, nu, – am spus cu un zâmbet. – Hai să vorbim despre asta.

– Mai târziu, – a făcut el un gest. – Acum despre altceva.

– Tu trăiești într-un conac, cu pază non-stop și toate cheltuielile plătite. Și totul doar pentru a-i salva viața lui Evans.